Dwarfii Morenari

Băi! Să înnebunesc! N-am apucat să vă zic aici, pe blog... Sunt un dwarf morenar! Cum am ajuns eu aşa ceva?

Păi, după ce până în primăvară ieşeam cu bicicleta doar cu Gabi, din aprilie-mai ni s-a alăturat şi Sorin. Apoi în vară, spre toamnă, am mai ieşit şi cu Gabi State. Şi cu Dragoş Manole. Şi cu Alex Florea. Aşa că la un moment dat, acum vreo două săptămâni, Sorin a zis că dacă grupul se tot măreşte ar fi bine să ne luăm şi noi un nume. La mişto i-am răspuns că dacă eram şapte - nu număraţi eram/suntem doar 6 deocamdată - puteam să ne numim "Cei 7 Magnifici". Sau, la o adică, de ce nu, cei "7 Pitici". Ne-a plăcut termenul de dwarf el având legătură şi cu piticii în ale ciclismului care suntem dar şi cu personajele din folclorul scandinav. Scandinavi cunoscuţi pentru spiritul lor de aventură. Apoi, cum morenar am fost toată viaţa, ce altă titulatură decât "Dwarf Morenar" puteam să capăt?

Între timp vă informez că ne-am făcut blog (dwarfiimorenari.blogspot.com), ne-am făcut grup pe FB, am reuşit să facem câteva ieşiri împreună, grupul începe să se închege. Nu pot decât să mă bucur.

Gata

Exact acum trei săptămâni am ieşit cu bicicleta pentru o tură până la Pucioasa şi înapoi pe Ulmet spunându-mi că probabil va fi cântecul de lebădă al mersului pe bicicletă în acest an. Dar, m-am înşelat. Cel puţin în ultimele două săptămâni am reuşit să ies aproape zilnic. Măcar până la Valea Lungă. Sâmbăta trecută am apucat chiar să repet Pucioasa. Iar azi am reuşit să fac o tură cu Gabi, Sorin şi Gabi S. pe Proviţa. După prînz când ploaia s-a oprit şi soarele a ieşit puţin. 

Dar e cam gata. Gata cu ieşitul pe bicicletă anul ăsta. Vremea se strică în cele din urmă. Era şi cazul. În alţi ani pe 1 Octombrie făceam poze la brumă. Bine, nu mă deranjează se merg pe frig. Dar pe ploaie, cum se anunţă, chiar nu-mi place. Şi apoi de azi s-a revenit şi la ora de iarnă. De mâine până să apuc să ajung eu acasă... şi să ies cu bicicleta... s-a şi înserat... Deci, cam gata cu ieşirile pe bici anul ăsta... De acum până la primăvară voi considera orice ieşire drept un bonus. 

Delmore Schwartz

Even paranoids have real enemies.

Existentialism means that no one else can take a bath for you.

Time is the school in which we learn, time is the fire in which we burn.

Love is the most difficult and dangerous form of courage. Courage is the most desperate, admirable and noble kind of love.

D'ale Anei (Octombrie 2012)

La TV era o ştire despre nişte pirande care-i cereau bulibaşei să le lase să poarte fuste mai scurte.
Ana îşi făcea temele dar o prinde din zbor. Când termină de scris, îmi zice:
- Tata, eu ştiu de ce vor să poarte fuste scurte...
- Cine?
- Ţigăncile.
- Aaa... Ia spune, de ce?
- Păi bărbaţilor lor le plac femeile tinere. Cu fuste scurte. Şi de asta vor să aibă şi ele fuste scurte...
- Aha... M-am prins... Atunci o să mă înţelegi şi pe mine dacă o să mă uit după fete mai tinere şi cu fuste scurte, nu?
- Măăă... Tu vrei bătaie...

My wife say...

My wife say I never listen ...

at least that is what I think she said

Femeile astea ...

În esenţă, femeile sunt nişte îngeraşi. Dar dacă le tai aripile, vor zbura pe mătură.

Campioana lu' tata...

Spuneam acum două săptămani, după excursia în Deltă, că cel mai mare câştig al acelei excursii a fost faptul că Ana a dat semne de maturizare preferând să se pregătească suplimentar pentru naţionalele de karate decât să meargă cu noi. Şi mai spuneam tot atunci că nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă nu va câştiga vreo medalie.

E, scurtând povestea, uite că nu a fost cazul. Am venit de la Naţionale. Cu trei medalii. Două de aur şi una de argint.

Doamnelor şi domnilor, permiteţi-mi să vă prezint pe Ana. Dublă campioană naţională la kata. Individual şi echipe. Şi vice-campioană naţională la kumite. 

Ana. Campioana lu' tata. Vă spun sincer că nu ştiu când a fost ultima oară când am plâns. Plâns de bucurie.

Goosebumps

Azi de dimineaţă m-am trezit la patru şi jumătate. Radek a plecat la cinci de la noi. Voia să ajungă până-n şapte la Romexpo. Eu am mai rezolvat câte ceva la fabrică şi la opt jumate plecam şi eu spre Bucureşti. Am ajuns chiar înainte de a începe concursul. M-am întâlnit şi cu Ionuţ cu care am stat la chibiţat şi bârfit de pe margine. După cum ziceam şi ieri se pare că politica în ring a rămas aceeaşi. Nu vreau să comentez mai mult. Nu are rost. Dar doar ca observator din exterior şi ca unul care are pretenţia că după 12 ani petrecuţi alături de această rasă are ceva experienţă, spun, cu mâna pe inimă, că nu am înteles două-trei decizii din ring. Atâta tot. Dar asta e. 

Hai să revenim la lucrurile plăcute. Zoe, nepoata lui Indy, fata Corei şi a lui Haiko a câştigat locul doi la junioare. Vice-campioană europeană. Brady, tatăl lui Indy a intrat singur în ringul de veterani. Şi bineînţeles a primit titlul de Best Veteran. Dar chiar îl merita. Şi despre acest aspect vreau să vă povestesc ceva. Ei bine, în momentul în care Brady a intrat cu Iva în ring şi au început să alerge, vreo 15-20 de persoane de pe margine au început să aplaude. De cînd mă ştiu nu am mai văzut aşa ceva într-un concurs. Să se aplaude pentru un singur câine. Atâta respect. Atâta respect pentru un câine care, fie că unora le convine sau nu, a marcat realmente showurile şi rasa în ultimii 10 ani. Da. Brady e o legendă. O legendă vie. Efectiv mi s-a făcut pielea de găină...

Is it over?

Is it over? Nu ştiu. Nu cred. Nu cred că pasiunea mea pentru malamuţi se va sfârşi vreodată. Mă întreba chiar acum vreo trei ore Radek - îl găzduim peste noapte. A venit pentru Europeanul de mâine de la Bucureşti - Gata? Am terminat-o cu malamuţii? Că nu mi-am mai actualizat site-ul cam de mult. I-am explicat că nu-i aşa. În niciun caz nu am terminat-o. Că din punctul meu de vedere voi avea malamuţi mereu prin curte. Doar că deocamdată am luat o mică pauză. Nu am mai fost pe la concursuri din cauza politicilor duse prin showuri. Şi nu mă refer doar la showurile şi arbitrii români - deşi ele/ei m-au făcut să iau această decizie - oricum chestia asta e generalizată în toată lumea. Îmi pare rău dar nu mai accept ca eu şi câinele meu să fim bătaia de joc a unor nesimţiţi. Asta ca să nu le spun altfel. Să fim lămuriţi de la început. Nu există câinele perfect. Accept defectele câinilor mei. Le ştiu. Că doar nu-s tâmpit. Şi bineînţeles că încerc să le ascund în ring. Ca toată lumea de altfel. Accept ca al meu câine să fie învins de un câine mai bun. Dar nu accept, nu mai accept, ca el să piardă în ring în faţa unui alt câine doar pentru că handler-ul şi/sau crescătorul e o cunoştinţă a arbitrului. Această lume nu este pentru mine. Pierd timp, cheltui bani, îmi fac nervi. Pentru ce? De asta în ultima vreme am selectat showurile în funcţie de arbitrii invitaţi. Iar de trei ani nu am mai fost la concursuri. Am şi avut altceva mai bun de făcut şi nici nu mai aveam chef să-mi chinui câinii doar pentru orgoliul personal. Au destule titluri. Când voi avea un alt câine, voi relua mersul pe la concursuri. Dar doar cât să-i fac un mic palmares. Atât. 

Toţi aceşti ultimi ani am rămas în contact cu lumea crescătorilor de malamuţi. Urmărind în linişte, uneori din umbră, ce a mai apărut, ce s-a mai întâmplat. Nu ştiu ce să mai zic. Stau şi mă gandesc la ceea ce credeam eu acum vreo patru ani că voi face în 2012. La Europeanul care va avea loc la Bucureşti. La doi paşi de casă. Mă gîndeam că voi merge cu Indy. La veterani. Şi mă gândeam că voi avea probabil şi o fetiţă mai tânără cu care să merg la concurs. Indy e năpârlit. N-avea rost să-l înscriu. Fetiţă am fost cât pe aci să iau una de la Gloria. Acum trei ani am avut posibilitatea de a avea prima alegere dintr-un cuib superb şi numeros de-al ei. Mai trebuia doar să plec să mă duc să o iau. Doar că familia s-a opus. Asta e. Deci mâine, la European nu mă duc cu niciun câine. As a matter of fact, nici nu ştiu dacă voi ajunge măcar eu să văd concursul. Meli insistă să mă duc. Pentru că ştie că-mi doresc. Însă sunt prea multe de făcut la fabrică şi parcă nu-mi vine să-i las singuri. Mai vedem mâine dimineaţă...

Deci, stau acum totuşi şi mă întreb... 

- Is it really over? Is it? 

- No... Or... Who knows... Maybe... But... In this case... I think... Tomorrow is a new beginning.

Să ne culturalizăm: Beştepe

Sâmbătă, când ne îndreptam spre Deltă, după Tulcea, spre Murighiol, am trecut printr-un sat. Beştepe. Hmmm. Ce nume, zic. La care Meli: O fi vrut unul beat să spună "peşte" şi nu i-a ieşit. Funny isn't it? Mi-am adus acum aminte de acest dialog şi am zis să ne "culturalizăm". De unde vine? Care-i originea lui? Scurtă căutare pe net şi aflăm... Originea-i turcă. Şi înseamnă: Cinci (Beş) Vârfuri (tepe).

Am mai învăţat ceva azi? Am învăţat. Hai, înapoi la muncă!

"Panseu" de-al Anei (Septembrie 2012)

Şi o întreabă mama lui Petruţ pe mama... "De unde ştie Ana franceză?"...

Păi, de unde să ştiu... Doar că o înţeleg... Franceza e doar puţin mai "accentişată" şi mai străină ca Româna...