Deadliest Warrior

Reţeta Discovery: Iei un apaş, un cavaler, un ninja, un pirat, un samurai, un spartan, un viking şi un gladiator. Faci un program de simulare pe calculator şi rulezi 1000 de lupte între doi astfel de războinici. Cel cu cele mai multe victorii merge mai departe. Până rămane unul singur.

Finala Discovery: Spartan versus Samurai. Spartanul a câştigat. La o diferenţă foarte mică.

Reţeta ATP. Iei cei mai buni opt jucători ai anului şi îi pui să se lupte. Întâi în grupe, pentru ca o înfrângere să nu însemne neapărat eliminarea, iar apoi în semifinale urmate de finală.

Aş putea face asocierile cu programul Discovery:

Nadal – Spartanul

Federer – Samuraiul

Djokovic – Ninja

Soderling – Vikingul

Murray – Cavalerul

Berdych – Gladiatorul

Ferrer – Apaşul 

Roddick – Piratul

Aseară a avut loc finala Turneului Campionilor. Spartan contra Samurai. Pardon, Nadal contra Federer. De data asta Samuraiul a câştigat. Deşi Spartanul are mai multe victorii în confruntările directe. S-a redeschis vechea polemică. Cine-i mai bun. De fapt nu cine-i mai bun ci care e cel mai bun din toate timpurile.

E greu, e foarte greu. Pe de o parte ai un jucător “batran” de 29 de ani pe care mulţi, inclusiv eu, îl vedeau terminat. Jucător care totuşi are o mulţime de recorduri. Recorduri care în acest moment spun că-i cel mai bun jucător al tuturor timpurilor. De cealaltă parte ai un “lup tanar” care nu mai e chiar atât de tânăr dar care la cei 24 de ani ai lui are mai multe recorduri decât avea orice alt jucator la această vârstă.

E greu. E tare greu. Cred că dacă lupta se va rezuma doar la cifrele care vor rămâne pe hârtie atunci totul depinde de cât îl mai poate încurca Federer pe Nadal. Iar în meciul de aseară a demonstrat că încă îl mai poate încurca.

Aseară am avut parte de un meci extraordinar. Am avut şansa de a urmări în direct – “pe viu” – o luptă între aceşti doi războinici. Nu a trebuit făcută nici o simulare pe calculator să mi se spună cine-i cel mai bun. Iar asta mă bucură cel mai mult.

Up!

Mergeam dupăamiază spre Bucureşti. Să-mi iau diploma şi premiul de la SNFT. Lipsea ceva. Realizez că nu dădusem drumul la muzică. Pornesc radioul. Shania Twain. Zâmbesc. Îmi aduc aminte cum acum şase ani goneam pe autostrăzi. Spania. Franţa. Italia. Austria, Ungaria. Aceeaşi muzică. De fapt atunci aveam două CD-uri la mine. Shania Twain – Up! şi Shakira – Laundry Service. De atunci, de fiecare dată când o aud pe Shania îmi aduc aminte de condusul prin Alpi. Iar Shakira îmi aduce aminte de condusul pe Coasta de Azur.

În urmă cu şase ani eram în aceeaşi maşină. De fapt, acelaşi tip de maşină. Atunci eram în răposatul meu S40. Acum eram în S40-ul lu’ mama. Touranul meu are probleme. Da. Iar.

Cât de teribilist să fii să faci 6000 km în patru zile? Mai ales cei peste 1800 km de la Barcelona la Viena făcuţi în mai puţin de 16 ore.

Acum? Acum îmbătrânesc. Văd că nu mai suport să conduc noaptea. De fapt cred că nu mai suport să conduc noaptea în România. Mă întorceam de la Bucureşti şi erau zone în care din cauza întunericului efectiv îmi era frică să merg cu viteza legală. Viteza maximă legală. Nu cumva să apară ceva neprevăzut în faţă. În afara localităţilor, hai că mai înţeleg. Dar în sate? E posibil să nu ai iluminatul stradal pornit? În fine...

Intru în Moreni. La radio începe... Up!

Hmmm. Sunt aproape acasă. Ce bine! Un sentiment cel puţin la fel de plăcut ca acela pe care-l ai când conduci prin Alpi.

8 Mile

Aseară după ce ce Nole l-a bătut pe Roddick la Turneul Campionilor (arătând încă o dată că e jucătorul cu cel mai bun joc defensiv din circuit) am început să schimb canalele. Pe TVR tocmai începea 8 Mile.

“Hai să mă uit acum”. Sunt vreo 7-8 ani de când discutând cu Vale ce a mai făcut prin DC mi-a zis că fusese la cinema şi-l văzuse. Auzisem şi eu de el pentru că tocmai luase Oscarul. Pentru muzică. Oricum, de atunci şi până acum tot nu am apucat să-l văd. Dar cum ziceam... “Hai să mă uit acum. Iar dacă o fi să adorm la el, asta e ...”

N-am adormit. M-am uitat la el până s-a terminat. La unu noaptea. Film bun. Hai să o pun aşa: Mircică zicea zilele trecute “Bă, tu ai prea mult timp liber”. Poate că aşa e. Sau poate că nu. Nu intru în polemică acum. Ideea e alta. Chiar dacă nu ai timp liber ar trebui să-ţi faci pentru a vedea 8 Mile. Măcar o dată. Eu unul nu regret că am pierdut două ore de somn pentru asta.

Ce e cu aceste 8 mile? Ei bine cele 8 mile sunt de fapt un segment de autostradă ce desparte fizic dar şi psihologic Detroitul de suburbiile din nord. Suburbii în care Eminem a crescut.

Mickey Blue Eyes

Zilele trecute am cam fost răcit. Aşa că în weekend m-am uitat ceva mai mult la TV.

Am revăzut One Fine Day cu Michelle Pfeiffer şi George Clooney. Am revăzut The Odd Couple II cu Jack Lemmon şi Walter Matthau. Am revăzut Vanilla Sky cu Tom Cruise, Cameron Diaz şi Penelope Cruz.

Şi am văzut Mickey Blue Eyes. De două ori chiar. O dată sâmbătă seara şi în reluare duminică la prânz. O comedie uşoară, cu Hugh Grant, în care un licitator englez din New York cere în căsătorie fata unui mafiot. Iar de aici se dezvoltă tot felul de situaţii hiare.

Mickey Blue Eyes. Un film de revăzut.

Jay Leno

Mă uitam aseară / azi dis...dis...dis-de-dimineaţă la un episod Top Gear. Pe Discovery? Pe Antena 3? Nu mai ştiu. Multe nu mai ţin minte oricum. Dar mi-a rămas întipărită în memorie următoarea afirmaţie a lui Jay Leno într-unul din materiale:

“We, Americans, like the people know the anonymous things we do”

Nenea Daniel strikes again

Mare caracter Nenea Daniel. Spre seară a venit la fabrică un camion cu ţesătură. Nenea Daniel ne-a ajutat iar. Şoferul turc. English? Ioc. Descărcăm. Îi dau actele înapoi semnate.

Turcul zice:

    - Vama. Bucarest. Ploieşti, Buzău, Moreni, Brăila. Apoi dă din cap şi mâini semn că a înnebunit pe drumuri.

La care nenea Daniel:

    - Lasă nene. Că acum 500 de ani îi făceai pe jos.

Am luat locul doooi!

Am luat locul doooi! Am luat locul doooi! Am luat locul doooi!

Aşa striga în urmă cu zece zile Anuţa după ce a coborât de pe podium. Câştigase locul doi la Campionatul Naţional de Karate. Stilul Shito Ryu. La kata. Ţinea diploma în mâini şi medalia îi strălucea la gât. Era bucuroasă. Bucuria unui copil de şase ani. O bucurie autentică. O bucurie pură. E o imagine ce îmi va rămâne întotdeauna întipărită în memorie.

Ei bine ... azi mi-a venit mie rândul...

Am luat locul doooi! Am luat locul doooi! Am luat locul doooi!

S-au anunţat rezultatele la SNFT. Ediţia a 12-a. Una din fotografiile mele, cea cu ciobanul cărând o oaie pe umăr a luat locul doi la categoria “Prin lume”.

Probabil voi rămâne întotdeauna un copil pentru că nu mă pot abţine ...

Am luat locul doooi! Am luat locul doooi! Am luat locul doooi!

Napii şi zmeura

- Răzvane, nu scoţi tu mâine nişte napi din grădină? Parcă am poftă ...

- Da mamă, scot.

În fiecare an scot napi din grădină. Şi an de an se încăpăţânează să tot iasă. Nici macar nu am grijă de ei. Ba nu, mint. Am totuşi grijă. Vara, o dată cam la două luni, când mă aventurez să intru cu motocositoarea în grădină, printre buruienile înalte de un metru mai observ din când în când nişte frunze ce par a fi de napi. Am grijă să le evit. Asta e singura “care instruction”.

Cum vă spuneam. A doua zi mă duc în grădină. Strâng napii din două cuiburi răsărite printre tufele de zmeur. Celelalte cuiburi sunt în loc mai deschis şi îmi zic că data viitoare îmi va fi mai uşor să-i scot. După ce umplu găleata mă pregătesc să ies din grădină şi ce văd? Zmeură! Zmeură mare. Roşie. Cum Anuţa nu nu se omoară cu zmeura, iar Meli nu o mănâncă “pentru că e cu păr de la câini”, ce să fac, mă sacrific. E drept, nu a fost prea multă. Câteva fructe. Cât să-ţi umpli un pumn. Dar am mâncat eu zmeură? Zmeură proaspătă?

Întorcându-mă la napi, să vezi cum ne-am luat noi ţeapă. Ana, în mercantilismul ei, a negociat cu mama să ne plătească napii. 2 lei kilogramul. Eu urma să-i scot, să-i spăl, iar banii să-i facem juma'-juma'. Între noi fie vorba, mi-au cam degerat mâinile spălând la napi. După ce apa s-a scurs, am pus napii într-un sac şi i-am cântărit. 8,2 kg. Bun. Îi ducem la mama. Rotunjim cei 16.4 lei datoraţi la 20. Bun, şi unde-i ţeapa? Păi, ţeapa e că am fost la Metro. Metro unde se vinde kilu’ de napi cu 6 lei! Tare mi-e că dacă intram în Carrefour aflam că am pierdut o mică avere.

Dar acum, serios vorbind, dacă nu trebuia să intru în grădină după napi, mai mâncam eu zmeură proaspătă în mijlocul lui noiembrie? 

SNFT 12

Zi agitată ieri. La 6 eram deja la serviciu. Acasă am ajuns după 6 seara. Dat de mâncare la câini. Mers pe medicinală. Luat pe Ana de prin vecini unde se jucase vreo oră cu Raluca. Făcut duş. Uitat puţin la TV. Rapid-Steaua. Dar schimbat şi pe alte canale. Înainte să adorm îmi aduc aminte că ar fi trebuit să se fi făcut deja selecţia pentru finalistele SNFT.

Nu mai am răbdare. Pornesc calculatorul. Intru pe “Vacanţe şi Călătorii”. SNFT. Yes! La categoria “Muntele şi vraja sa” mi-au selecţionat fotografia de care spuneam acum vreo două săptămâni. Nu mă aşteptam. Speram cei drept dar nu mă aşteptam.

Hai să mă uit şi la restul categoriilor. Mai găsesc o fotografie selecţionată! Şi încă una! Şi încă una! Şi încă una!

CINCI? Frate, sunt bunicel! Am înscris zece fotografii şi jumătate din ele au ajuns în finale. Chiar sunt curios câţi concurenţi mai au un astfel de procentaj. E mai mult decât mă aşteptam. Următoarele zile se vor face jurizările finale. Sunt realist, nu am prea multe şanse ca vreuna din ele să ajungă în primele trei din categoria ei dar faptul că cinci fotografii d’ale mele au trecut de pre-jurizare mi-a depăşit orice aşteptare.

Şi acum “inculpatele”:

Ziceam la finalul postării despre Photo.net că publicarea fotografiei respective a dat o gură de oxigen egoului meu. Ei bine, această ediţie a Salonului Naţional de Fotografie Turistică a făcut ca egoul meu să explodeze!

Europe: The Final Countdown

We're leaving together

But still it's farewell

And maybe we'll come back

To earth, who can tell?

I guess there is no one to blame

We're leaving ground

Will things ever be the same again?

It's the final countdown

The final countdown

Ohh

We're heading for Venus and still we stand tall

'Cause maybe they've seen us and welcome us all, yea

With so many light years to go and things to be found

To be found

I'm sure that we'll all miss her so

It's the final countdown

The final countdown

The final countdown

The final countdown

Ohh ho ohh

The final countdown, oh ho

It's the final countdown

The final countdown

The final countdown

The final countdown

Ohh

It's the final countdown

We're leaving together

The final countdown

We'll all miss her so

It's the final countdown

The final countdown

Ohh, it's the final countdown

Hope

I've heard that it's possible to grow up I've just never met anyone who's actually done it. Without parents to defy, we break the rules we make for ourselves. We throw tantrums when things don't go our way, we whisper secrets with our best friends in the dark, we look for comfort where we can find it, and we hope against all logic, against all experience. Like children, we never give up hope ...

Pân' la prima zgârietură

Mergeam ieri cu maşina şi mă tot uitam la maşina din faţă. Şoferul, nu exagerez, frâna din 10 în 10 metri. Drumul, ce-i drept, nu era extraordinar. Mai ales în marele şantier Moreni unde de săpături n-a scăpat absolut nicio stradă. În fine, mă tot uitam la cum şoferul din faţă încerca să evite fiecare denivelare. Începător, zic. Mă uit mai bine. Nu-i. N-avea lămâia în lunetă. Observ totuşi că avea număr provizoriu. Te-am prins! Ai maşină "nouă"! Nu era nouă deloc, dar era totuşi "nouă".

Mi-am adus aminte de când ne-am luat şi noi maşină. Cu aceeaşi grijă mergeam şi eu la începuturi. Mi-era pur şi simplu milă de ea. La fel mi se întamplă oricând îmi cumpăr ceva nou. Fie că e rachetă de tenis, ceas sau telefon mobil. Orice. Am grijă de ele, le tot şterg şi încerc să le protejez. Cred că e în natura noastră să protejăm tot pentru ceea ce am muncit. E un gest reflex.

Totuşi, care e momentul în care încetăm să avem o grijă exagerată faţă de aceste lucruri? Inevitabil, oricât de mult am muncit pentru maşină, pentru rachetă, pentru ceasul sau telefonul acela, intervine şi un astfel de moment.
Care a fost momentul în care am decis să nu mai spăl maşina la câteva zile, pentru că oricum a doua zi era iar murdară? Care a fost momentul în care nu mi-a mai păsăt că fugind după o mingie imposibilă pe teren s-ar putea să dau şi cu racheta de pământ? Care a fost momentul în care nu am mai fost obsedant de grijuliu la ceea ce făceam cu mâinile pentru a nu lovi cumva ceasul? Care a fost momentul în care nu mi-am mai şters telefonul imediat după ce-l foloseam, nu cumva să rămână vreo amprentă pe el?

Am stat puţin pe gânduri dar am găsit, cred, acel moment. Comun. Prima zgârietură. Pentru mine acela a fost momentul în care noul nu mai era "nou" iar relaţia de protecţie s-a transformat într-una de "colaborare".

Toamna cu frunzele cele hoaţe

ODATĂ CA NICIODATĂ UN COPAC FOARTE BĂTRÂN ÎI CĂDEAU FRUNZELE ŞI ZBURAU VÎJ VÎJ VÎJ.

O FRUNZĂ A CĂZUT ÎNTR-O CURTE.

A ÂNTÂLNIT UN CÂINE.

FRUNZA IA ZIS CÎINELUI SĂ NU MĂ STRIVEŞTI CĂ EU SÂNT TÂNĂRĂ.

VÎNTUL A ÎNCEPUT SĂ BATĂ MAI TARE ŞI LUAT FRUNZA ŞI DUS-O ÎN VĂZDUH.

ACOLO A ÎNTÂLNIT UN COVOR DE FRUNZE. 
SPULBERATĂ DE VÂNT A ÎNTLNIT O FRUNZĂ PE O CHEMA PIERSICĂ ŞI S-A ÎMPRIETENIT. AMÂNDOUĂ AU PLECAT SPRE CASĂ.

SFÂRŞIT

Aseară când am ajuns acasă mă aştepta prima poveste inventată, scrisă şi ilustrată de Ana :)

Plin de mândrie am avut doar o nedumerire. De unde titlul ăsta? De ce frunzele erau hoaţe?

Erau hoaţe pentru că au plecat de acasă fără să spună.

D’ale Anei (octombrie 2010)

Ana a văzut la tv reclama cu colecţia de minerale. De la DeAgostini. Am zis să i le luăm.

Într-o zi era răcită şi o lăsasem acasă cu mama lui Meli. Mă sună la fabrică şi-mi zice:

  - Tata, tata, am văzut reclama. Săptămâna asta apare alt “diamant”.

  - Şi ce piatră e pui?

  - Şantion.

  - Şantion? Vrei să spui eşantion? Eşantion de pirită cumva?

  - Nu, nu... Au zis la televizor... Se numeşte şantion.

O săptămână mai târziu:

  - Tati, îmi iei şi mie următoarea piatră?

  - Ce piatră urmează pui?

  - A cincea.


Într-o seară Meli era la baie. În cadă. Ana era în dormitor uitându-se la desene. Eu eram în birou. La calculator. Meli mă tot chema...
Să mă roage să dau centrala mai tare. Să-mi spună cu ce cremă să o dau pe Ana. Să-mi spună cu ce pijama să o îmbrac pe Ana. Să mă roage să o spăl pe spate. Văzandu-mă trecând iar şi iar spre baie, Ana mă întreabă:
  - Tati, dar pe tine nu te enervează mama că te cheamă de atâtea ori?