Haiku

Perle picături

Pe frunze se odihnesc

Ziua aşteptând

Culmea ciclismului

Culmea ciclismului: Să faci pană pe roata din faţă. În timp ce eşti pe trainer.

(inspirat din fapte reale)

Bunea way up

Zece zile au trecut de când am aflat de cățărarea asta. Cea spre Mânăstirea Bunea în Vulcana Băi. Trebuia să ajung și eu acolo. Prin comparație Sultanu, mini-Zonc al meu, e mic copil. Chiar si Valea Fiarelor nu mai pare așa de dură.

Și dacă vreți să râdeți de mine aflați că la urcare nu am mers pe lângă bicicletă dar la coborâre m-am dat jos de pe ea de vreo cinci ori. Deh, se pare că încă am sechele după căzătura din iulie. Sau poate că nu am ci doar pantele sunt mult, mult prea abrupte. Vedeți voi când/dacă ajungeți pe acolo.

D'ale Anei

La nuntă. La un moment dat prin sală trece o tipă care purta nişte aripi de fluturaş. O zână, ce mai. I-o arăt Anei.
- Eee, mai tare era dacă era costumată în unicorn, zice ea.
- Îţi făceam poză cu ea, nu-i aşa?
- Da, clar!
- Auzi, dacă nu vrei să faci poză cu ea, pot să fac eu?
- Auzi? Vezi că poate te vizitează Zâna Maseluţă!

Haiku

Varianta mea:

O, Barcelona  

Fi-vei mereu în suflet 

Cu al tău apus

Varianta lui Cristi Faur:

Din Barcelona

Intangibil mă strigă

Apusul mistic

Campionatele Internationale Hayashi Ha 2017

Eh, hai că ușor-ușor îmi revin și-mi fac timp să scriu și despre asta. Nu de altceva dar merită să rămână scris undeva.

După două luni absolut criminale la serviciu - probabil cele mai nasoale două luni de când lucrez - în sfârșit a venit timpul pentru cele 4 zile în Barcelona. Nu, nu am fost în concediu. L-am însoțit pe Sensei și cei 7 copii de la club la mondialele scolii din care fac parte. Pentru că WKF consideră că există un singur Campionat Mondial, această competiție organizată de Hayahi Ha a trebuit să-și redenumească numele în Campionate Internaționale ale școlii Hayashi. Dar faptul că această competiție se organizează doar o dată la 4 ani a făcut ca interesul pentru participarea la ea sa fie foarte mare. La deschiderea oficială am numărat steagurile a 25 de țări iar ca număr de sportivi am înteles că au fost în jur 800. Concurență mare. Dar și Sensei a tras de copii. După Europenele pe stil a crescut atât numărul cât și durata antrenamentelor. Pe scurt: Au muncit pe rupte. Cu un singur scop. De fapt mai multe. Să se prezinte cât mai bine în Spania și cu speranța de a aduce una-două medalii acasă. Atât pentru ei cât și pentru club. Club care a suportat marea majoritate a cheltuielilor.

Miercuri, 26 iulie aproape de miezul nopții am plecat din Moreni spre aeroport. Joi la 4.15 decola avionul. Nu a mai decolat la ora aia pentru că după ce a scos avionul pe pistă ne-a băgat la loc de unde pornisem pentru că... "dificultăți tehnice". Așa că vă imaginați câte mi-au trecut prin cap în aproape o oră cât nenea cu geanta de la tehnic a remediat acest lucru. Dumnezeu știe ce probleme a avut avionul, bine că le-au rezolvat, dar nici eu nu am fost prea liniștit pe durata zborului.

Am ajuns la Barcelona cu o oră întârziere. Ne-am transferat la hotel. Acolo am avut norocul că la ora 9 aveau totuși o cameră liberă. Așa că ne-am putut lăsa bagajele în ea, schimba, și hai fuguța pe jos spre Sala Sporturilor din Cornella. La ora 10 începea seminarul de kobudo. A durat până după ora 13. Întors la hotel și cazat fiecare în camera lui. Eu cu Ana am rămas în camera ocupată inițial. La ora 17 începea seminarul de kata așa că m-am dus la stația de metrou și am cumpărat pentru fiecare câte o cartelă Hola BCN pentru 4 zile valabilă pe toate mijloacele de transport. Seminarul de kata s-a terminat spre ora 21 și abia după o oră ajungeam iar la hotel.
Vineri era ziua liberă, așa că Sensei a programat micul dejun la ora 10 ca toți să-și revină cât de cât după cele 24 ore nedormite și cele două seminarii făcute. După micul dejun am plecat cu metroul spre Piata Cataluna. Am luat de acolo autobuzul turistic si ne-am mai dat jos doar la Acvariu. Am vizitat acvariul si ne-am intors la hotel. O oră mai tâziu plecam spre plajă. Am stat acolo mai bine de o oră iar după ora 22 am ajuns înapoi la hotel, după ce în prealabil făcusem cumpărături pentru micul dejun de a doua zi. Din cauza programului nu puteam lua micul dejun sambătă la hotel.
Sâmbătă, 29 iulie, până în ora 7 plecam deja spre Sala Sporturilor. Majoritatea probelor de concurs pentru noi au avut loc sâmbătă. Doar Ștefan a avut o probă, cea de kumite, duminică.

Ca să o scurtez și să folosesc un imbaj de lemn, pe 29-30 Iulie o pagină în istoria clubului a fost scrisă. Sensei și cei 7 copii au strâns 11 medalii! Nu una-două cum speram, ci 11!... Un-spre-ze-ce!

- Ștefan a luat locul 3 la kobudo și 3 la kumite 

- Teo a luat locul 3 la kobudo și 3 la kata

- Ioana a luat locul 3 la kobudo si 2 cu echipa de kata

- Claudiu a luat locul 2 la kumite si 3 la kobudo 

- Ana a luat locul 2 la kobudo, 2 la kumite si 2 cu echipa de kata

- Raluca a luat locul 1 la kobudo si 2 cu echipa de kata

- Alina a luat locul 2 cu echipa de kata

Cu excepția Alinei care a luat "doar" o medalie, cea cu echipa, absolut toți ceilalți au luat cel puțin o medalie la probe individuale. E absolut uimitor ce a reușit să facă Sensei cu ei.

Sâmbătă noaptea, pe la ora 23 noi ne întorceam, pe jos, de la sală spre hotel. Copii au intrat puțin în piscină și apoi s-au culcat. 

Duminică l-am susținut pe Ștefan în proba de kumite iar după ce competiția s-a terminat am mai fost o fugă prin oraș să mâncăm și să vedem Sagrada Familia de afară. Nu aveam timp și de vizitat.

La ora 20 plecam de la hotel spre aeroport pentru că la 23.30 avionul spre București decola. Bineînțeles că a decolat cu o oră întârziere, dar măcar nu au mai fost probleme tehnice. De data asta am înțeles că s-a făcut overbooking și din acest motiv au întârziat cu îmbarcarea.

Luni, pe la ora 5.30 plecam și noi de la Otopeni spre Moreni acolo unde la club ne asteptau părinți și colegi pentru a sărbători. Eu, sincer, nu prea aveam niciun chef de sărbătoare, eram mult, mult prea obosit. După ce am dus-o pe Ana acasă, m-am dus direct la fabrică pentru că mă așteptau treburi neterminate de joi și vineri cât am lipsit. Pe la ora 10 însă m-a luat un somn frate cu leșinul așa că a trebuit să mă duc până acasă să dorm și eu măcar două ore ca să-mi revin. Să-mi revin cât de cât. Că de revenit la normal abia acum, după o săptămână, pot spune că am reintrat în normal. Cam astea au fost faptele. 

Acum, ca o concluzie asupra modului în care s-a comportat Ana. Având în vedere modul cum s-a pregătit și câtă muncă a depus eu zic că a meritat pe deplin fiecare din cele trei medalii de argint cu care s-a întors acacă. Eu unul speram - îmi doream - să vină acasă cu o medalie la o probă individuală. Oricare ar fi fost proba și orice culoare ar fi avut medalia. 

Este și medalia de argint de la echipe foarte valoroasă dar este rezultatul muncii întregii echipe. Apropo, finala de la echipe au pierdut-o in fața unor fete din Spania ce erau cu 2-3 ani mai mari ca ele.

Însă la individual e altă poveste. Orice execuție este execuția ta. Orice faci bine e făcut de tine și în același timp orice greșeală e greșeala ta. La individual nu te mai poți ascunde.

La proba de kata, Ana a trecut primul tur de o iraniancă pentru ca apoi să piardă în turul doi contra Ilincăi. Dar cred că această înfrângere a mobilizat-o mai mult pentru următoarele probe. În același timp această înfrângere i-a arătat că mai are de muncit. E conștientă de acest lucru.

La proba de kumite, la fel, poate singurul regret e că a pierdut finala în fața altei românce - Izabella - care până acum nu o învinsese niciodată pe Ana în proba de kumite. E drept, și acum, scorul la finalul meciului a fost 0-0, fiecare preferând să fie precaută. Dar decizia arbitrilor e decizia arbitrilor: 4-1 la hantei.
Însă ce m-a uns pe suflet, a fost proba de kobudo. Asta a fost o probă mixtă. Au participat atât fete cât și băieți iar decizia finală, clasamentul, nu s-a făcut prin meciuri eliminatorii ci prin acordarea de note pentru fiecare din cele două execuții și însumarea lor. Din cei 16 concurenți, clar, Ana a fost a doua ca valoare, imediat după japonez. Ce a completat bucuria a fost și faptul că Ioana și Claudiu au urcat și ei pe locul trei. Ceea ce înseamnă că acești copii chiar muncesc și se pregătesc cum trebuie.
Așa că, însumând tot ce v-am povestit nu-mi rămâne să spun decât că toată această experiență a fost una de necrezut.

#friendsforever

Probabil cel mai frumos mulţumesc care mi-a fost dat să-l aud:

Sunt unele gesturi în viaţă care valorează atât cât să nu le uiți o viaţă. Multumesc

Indy

Blogul ăsta nu e numai despre lucruri care m-au făcut fericit. Scriu aici şi cand sunt nefericit. Scriu despre fiinţe, lucruri şi întâmplări care au avut un anume impact asupra mea. Gânduri care să rămână scrise undeva, aiurea...

Vinerea trecută a trebuit să-mi iau rămas bun de la Indică. A trebuit să iau decizia asta. Poate nu ştiţi dar Indică a fost mai cuminte şi frumos căţel. Indică, a sosit în familia noastră la doar 3 zile după ce am adus-o acasă pe Ana de la maternitate. Cu Indică m-am dus cu maşina pana la Barcelona şi înapoi pentru Europeanul din 2004. Am atâtea amintiri frumoase cu el. Mulţumesc Indică pentru ele!

Campionatul European Karate Shito Ryu 2017

Până la urmă am ajuns şi la Europenele de anul ăsta. Trei zile pe drum. 23 de ore de condus. Puţin peste 1900 km. Rezultatul cu care ne-am întors e bun. Putea fi şi mai bun. Dar în acelaşi timp putea fi şi mai rău. Trebuie să luăm părţile bune. Trebuie să învăţăm din cele rele. Şi să evoluăm. Pregătirea continuă.

Thassos

Patru zile. 1500 km. 25 ore petrecute în mașină. Vreo 200 km cu bicicleta. Vreo 10 ore de pedalat. Da, în sfârșit am ajuns în Thassos. De 4 ani fac planuri să ajung acolo. Și tot de atunci le tot anulez din diverse motive. Dar nu mai conteaza. Am ajuns acolo. Și sper să revin, că tare-i frumos...

Probabil parte din frumusețe a dat-o și faptul că în prima zi mi-am distrus telefonul. Nu tu telefoane, nu tu Facebook dar mai ales nu tu emailuri pe teme de serviciu. Nu știu dacă vreodată în ultimii 10 ani am avut 3 zile consecutive în care sa nu stau cu nasul în mailuri. Tare bine e așa... Mai vreau!

Iar pozele, ca pozele... Chiar dacă nu-s făcute cu telefonul meu, până la urmă există o vorbă: “Cea mai bună cameră e cea pe care o ai la îndemână”.