US Open 2010

S-a terminat şi US Open 2010. Rezumat. Cu ce am rămas.

Am rămas cu gesturile lui JJ şi Nole de a se închina după victorii obţinute cu greu.

Am rămas cu câteva meciuri pe care le-aş urmări încă o dată, oricând. La fete, Stosur-Dementieva şi Clijsters-Williams. La băieţi Djokovic-Troicki şi Djokovic-Federer. De fapt, cred că aş revedea orice meci al lui Nole de la acest turneu. A fost mai bun ca niciodată.

Am rămas cu câteva episoade din Anatomia lui Grey. Episoade urmărite pe TVR în paralel cu meciurile de pe Eurosport.

Am rămas cu câteva nopţi nedormite. Sau dormite doar pe jumătate. Dar nu mă plâng.

Am rămas cu convingerea că Nole va fi într-o bună zi #1 mondial.

Am rămas cu un vis ciudat. Se făcea că jucam tenis pe strada unde am copilărit. Stradă în pantă şi pietruită. Meci de dublu. Partener îmi era Nole. Adversari Wilander şi Bahrami.

Adio InfoPro

Am fost azi la Târgovişte. De două ori chiar. Pornesc radioul. Pe InfoPro, ca de obicei. După vreo două melodii şi după ce aud vocile prezentatorilor realizez că au avut loc ceva schimbări. Apoi aud un jingle ProFM. Hopa! Ce-i asta? Frecvenţa era neschimbată. Oare care o fi noua frecvenţă a InfoPro-ului? Apoi tot ascultând aflu că ProFM-ul s-a lărgit. Şi pentru a acoperi aproape ţara au acaparat şi frecvenţele InfoPro-ului.

InfoPro a murit. Trăiască ProFM-ul! ProFM-ul dodoloţ!

Bun. Pentru un ascultător ProFM e OK. Dar pentru un ascultător InfoPro oare cum o fi? Să vedem.

Îmi plăcea InfoPro-ul pentru că dădeau ştiri din jumătate în jumătate de oră. E drept că ştirile se mai şi repetau dacă trebuia să conduci cu orele.

InfoPro-ul avea  muzică mai pe sufletul meu. Adică mai dădeau şi melodii de acum 10-20 ani. În cele aproape două ore cât am stat azi în maşină, ascultând ProFM-ul, parcă eram în club. Inna-isme, Lady Gaga-isme, melodii de acest gen. Ce-i drept, şi melodiile astea erau bune, frumoase, cool. Spuneţi-le cum vreţi. Dar nu pot să ascult non-stop genul ăsta de muzică. Nu pot. Mai am nevoie şi de The Corrs, A-HA, Depeche Mode, U2, AC/DC, Bon Jovi, Sandra, Shakira, Sting, etc.

Prezentatorii InfoPro erau chiar haioşi. Glumeţi şi inteligenţi. Poate şi pentru că îmbătrânesc nu mai gust buzdugănismele.

Cât despre reclamele de la InfoPro, ce să spun, chiar nu erau prea multe.

Acum când “ProFM devine radioul comercial cu cea mai mare acoperire din România” conform ştirii de pe siteul ProFM la care esti redirecţionat când vrei să accesezi siteul InfoPro, nu ştiu ce să mai zic...

Hai să zic aşa: Băieţi, aveţi cam o lună să mă convingeţi. În cazul în care nu reuşiţi, schimb frecvenţa mai rapid şi cu mai puţine regrete decât atunci când Radio Contact a devenit Kiss FM.

Cum parcăm

Vi s-a întâmplat să vreţi să parcaţi şi singurul loc liber era între două maşini parcate strâmb? Parchezi, te duci, îţi faci treaba, apoi când te întorci la maşină vezi că toţi ceilalţi au plecat şi numai maşina ta e parcată strâmb.

Aşa-i şi în viaţă. Uneori "parchezi" strâmb pentru că nu ai de ales. Apoi, după ce cei din jur au plecat, lumea vede doar "maşina" ta parcată aiurea. Şi nu te incomoda nimic, nu?

Dacă vă pasă de ce crede lumea, atunci aveţi grijă la cum parcaţi. Mie nu-mi mai pasă. Sunt norocos. Sunt norocos pentru că toţi cei a căror părere mă interesează au încredere în mine şi nu mă judecă.

Forgive and forget

Forgive and forget. Iartă şi uită. E un sfat bun. Dar, oare, îl şi punem în practică? Dacă cineva greşeşte faţă de noi, dacă cineva ne răneşte, nu avem măcar tentaţia de a-l răni la rândul nostru? Cred că e în natura noastră. E ca la fizica de clasa a noua. Unei forţe active i se opune alta, reactivă.

Nu-s o persoană răzbunătoare şi iert uşor dar nu neg că o tentaţie de a mă răzbuna, o tentaţie reactivă, o voi avea probabil întotdeauna. Cât despre partea cu uitatul, nu ştiu ce să zic. Unele răni se vindecă mai greu. Altele mai uşor. Până la urmă depinde şi de temperamentul fiecăruia. Poate că într-un fel am fi mai fericiţi, mai norocoşi, dacă am uita. Adevărul e că prefer să nu uit.

The Corrs: Baby Be Brave

Maybe deep down inside, you don't believe it

Your wailing wall, it isn't weeping at all

And you're not worthy of adoration

You're scared that somebody somewhere's gonna find the burst pipe

And as fast as they bow down they'll leave you behind

But baby be brave

'Cause what's the point of it all

What's the point of it all, yeah

Baby, don't blow it

Tell me what's it all for

If you're not terrified to fail

Are you terrified to fail

Way far down below you don't feel it

Yeah, everyone knows but we don't believe it

The pain of a pop star, you're breaking my heart

But baby be brave

'Cause what's the point of it all

What's the point of it all, yeah

Baby, don't blow it

Tell me what's it all for

If you're not terrified to fail

Confide in me, tell your story

Are you terrified to fail

It's your fear that makes you worthy

I know what you're doing 'Cause

God I've been tempted You are

Drowning the special To

immortalize the rise

And what's the point of it all

But baby be brave

'Cause what's the point of it all

What's the point of it all, yeah

Baby, don't blow it

Tell me what's it all for

If you're not terrified to fail

Confide in me, tell your story

Are you terrified to fail

It's your fear that makes you worthy

I am terrified to fail

Confide in me, tell your story

Are you terrified to fail

It's your fear that makes you worthy

Growing up

We're adults. When did that happen? And how do we make it stop?

₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪

There comes a point in your life, when you’re officially an adult. Suddenly, you’re old enough to vote, drink and engage in other adult activities. Suddenly, people expect you to be responsible, serious, a grown-up. We get taller, we get older. But do we ever really grow up?

₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪

In some ways we grow up; we have families... we get married, divorced... but for the most part we still have the same problems that we did when we were fifteen. No matter how much we grow taller, grow older, we are still forever stumbling... forever wondering, forever... young.

Time is on my side

Aţi văzut Fallen? Film de acum vreo zece ani. Poate chiar ceva mai mult de atât. Film plin de mister şi suspans. Cu un final imprevizibil. Cred că l-am vazut de vreo trei ori până acum. Nu-l am pe DVD şi nici nu cred că mi l-aş cumpăra. Nu este genul de film la care să mă uit iar şi iar. Dar, de ce să nu recunosc, cam de fiecare dată când e dat la TV, mă uit. În film spre final Denzel fredona ... Tiiiiime ... is on my side ...

Cu ceva vreme în urmă m-am trezit zicându-mi acelaşi lucru. Bine, contextul era cu totul altul decât în film. S-a întâmplat ceva ce m-a făcut să spun asta? Există o explicaţie? Da. Există. Dar nu suficient de clară şi concisă încât să o pot acoperi într-o postare pe blog. De fapt a fost un cumul de împrejurări ce m-au făcut să spun asta. Nici nu are rost să detaliez pe fiecare separat. Ceea ce contează este că după foarte foarte mult timp, în lumea asta nebună, în continuă mişcare, am mirosit acest buchet proaspăt format şi am simţit că timpul este de partea mea. Sper ca mirosul să nu mă înşele.

Legat de tenis. Oarecum.

A început US Open 2010. Nu o să spun prea multe despre meciurile urmărite. Cel puţin la băieţi, pe suprafeţele rapide precum cea de la New York, meciurile de tenis încep să semene cu meciurile de ping-pong. O ţăcăneală continuă cu viteze din ce în ce mai mari. Sincer, parcă văd un meci între doi chinezi naturalizati prin Europa disputându-şi titlul european la tenis de masă. Tenisul câştigă în spectaculozitate dar pierde din boem.

Din primul tur am văzut doar două meciuri întregi. În primul sârboaica Jelena Jankovic a învins-o pe Simona Halep, românca noastră. A învins-o destul de greu. Mai mult datorită greşelilor Simonei, care până atunci jucase neaşteptat de bine. După terminarea meciului JJ şi-a făcut cruce. În al doilea meci s-au întâlnit doi sârbi. Viktor Troicki si Novak Djokovic. “Nole” a învins. Dar numai după cinci seturi chinuitoare. La sfârşitul meciului, după aproape patru ore de joc, Nole şi-a făcut şi el cruce.

Întotdeauna am avut un soi de admiraţie amestecată cu respect faţă de sârbi. Mi-a plăcut întotdeauna că sunt mândri, sunt demni, sunt bravi şi nu se lasă călcaţi în picioare. Sunt un popor luptător. Iar la sfârşitul luptei mulţumesc şi Divinităţii.

Stau şi mă gândesc câţi sportivi români am văzut făcându-şi cruce după o victorie. În orice sport. 

Speranţa să stingă lumina

Tot zic de câţiva ani că nu ne facem bine. Că România nu se face bine. Cel puţin nu foarte curând. Să dezvolt puţin. Dar doar foarte puţin, pentru că altfel ar fi foarte multe lucruri de spus.

Sunt o persoană, zic eu, destul de realistă. Văd şi încerc să analizez ce e în jur. Dar cu cât trece timpul, văd din ce în ce mai mulţi mitocani, din ce în ce mai mulţi nesimţiţi, din ce în ce mai mulţi tupeişti. Prostul-gust câştigă teren. Se fură din ce în ce mai mult. Fie cu tupeu ridicând o sprânceană zicând “Cum? Eu să fur?”, fie folosind metode din ce în ce mai elaborate. Lenevia câstigă teren. De, aşa am fost învăţaţi. Aşteptăm să ni se bage banii în buzunar. Eventual cât mai mulţi şi cu cât mai puţin efort.

Văd tineret care e cu gândul doar la distracţie. Şcoala? Dă-o-n măsa de şcoală! La ce-i bună? Am fost deja la două ore. Sport şi Dirigenţie. Hai să ne plimbăm prin oraş. Tutun. Alcool. Alte droguri. Am avut şi eu vârsta lor. Şi mie îmi plăcea să mă distrez. Dar parcă mai cu măsură. Parcă nu eram aşa de teribilist. Parcă nu visam atât de mulţi cai verzi pe pereţi. Parcă nu aveam impresia că tot ce zboară se mănâncă.

Iau adulţii şi îi împart în două categorii: “Buni” şi “Răi”.

   Buni = cei cinstiţi, muncitori, cu bun simţ, oameni la locul lor.

   Răi = cei care nu sunt “Buni”.

Iau acum “the next generation”. Aici intră în ecuaţie educaţia. Cei “şapte” ani de acasă. Copii fac ce văd acasă. Fac ce sunt învăţaţi acasă. Mi-e greu să cred că vreunul din plozii “Răilor” va dezerta din această tabără. Cum mi-e la fel de greu să cred că toate vlăstarele “Bunilor” vor rămâne în această tabără. Aici s-ar purta grosul discuţiei. Cu tot felul de argumente, contra-argumente şi contra-contra-argumente. Dar, cu tot respectul, cred că eu voi ieşi câştigător în această dispută.

Pe scurt, chiar şi tendinţa de până acum certifică această situaţie şi anume: tabăra “Răilor” creşte în timp ce cea a “Bunilor” scade. Astfel, generaţie după generaţie, “Bunii” vor deveni o specie pe cale de dispariţie. De aici şi concluzia mea, poate uşor simplistă.

Rezolvarea? Nu ştiu. Clar, trebuie umblat la educaţie. Eventual, trebuie să apară o ruptură, un cataclism. Ceva extrem care să facă să se ia măsuri extreme. Ceva care să modifice modul de gândire. Al tuturor. Iar dacă cineva continuă să “greşească” atunci să fie, în cel mai bun caz, marginalizat. Nu sunt adeptul măsurilor extreme, dar cu binişorul nu văd vreo cale rezolvare. Suntem o naţie care ştie numai de bici. Şi de cuţit la os. Numai atunci ne mobilizăm. Suntem un fel de masochişti. Da. Îmi place cum sună. Şi dacă stau mai mult să mă gândesc, chiar suntem o naţie de masochişti.

Nu sunt persoana care să dezarmeze uşor. Speranţa de mai bine o păstrez întotdeauna în suflet. Cel mai nou amic al meu – Bogdan – pe care-l sfătuiam să plece din România, urmând ca eu să sting lumina, mi-a răspuns aşa: “Speranţa moare ultima. Dacă e să stingă cineva lumina, atunci ea să fie”. Da Bogdane. De acord cu tine.

Speranţa să stingă lumina!

Dar-ar Domnul să nu fie cazul.

Două nu-s de ajuns?

Azi era cât pe ce să mă facă ciuciulete pentru a treia oară de când merg cu bicicleta.

Prima oară a fost acum două luni. A fost un şoc absolut. Nici nu am avut timp să realizez că vine ploaia. Mai bine de jumătate de oră am venit spre casă pe o ploaie torenţială. Bine că era foarte cald afară şi parcă eram la duş. Cu hidromasaj. E de preferat totuşi să faci duşul fără haine pe tine.

A doua oară mi s-a întâmplat la doar o săptămână după prima. Atunci am cam căutat-o cu lumânarea. Am văzut norii negri dar am tot amânat să mă întorc. Am zis: Hai să mai merg un pic... şi încă un pic... Şi povestea s-a repetat.

Azi a fost a treia oară. De fapt a fost cât pe ce. Făcusem deja vreo 18 km când am văzut cum nori negri dinspre Pucioasa se apropiau de Valea Lungă. Se vedeau şi fuioarele de ploaie. Dar eu să mă întorc? Nu. Voiam să merg timp de o oră. Dus. Şi deabia apoi să mă întorc. Ei bine, după ce am trecut şi de Primăria din Vârfuri, am mai mers vreo 300 de metri si mi s-a făcut efectiv frică. Cronometrul îmi arata că mersesem 58 minute. Dar cerul era deja negru. Începuseră să cadă şi câteva picături. Nu spun că aproape 15 din cei 21 de km la întoarcere m-a cam plouat. Ba la intrarea în Iedera începuse să cadă grindină. Am reuşit să trec de nori abia aproape de Moreni. Sper să nu se mai repete. La întoarcere am făcut 21 km in 36 de minute.

Răzvane, note to yourself: Când vezi nori de ploaie, întoarce-te. Dacă ai impresia că nu ai mers destul, bicicleta medicinală te aşteaptă acasă.