26

26 de ani. 26 de ani de când nu am fost în Costinești. 

Atunci, era tot iulie. Tocmai luasem Bac-ul. 

4 fete într-o cameră cu 2 paturi. Și 7 băieți într-o cameră identică. 11 colegi de liceu. Și probabil prieteni pe viață.
Atunci ne-a luat jumătate de zi ca să ajungem la mare. Atunci am mers cu trenul. De fapt am schimbat trei trenuri. Acum, cu mașina, am făcut mai puțin de patru ore.

Costineștiul cu al lui Ring. Din care răsuna Queen, Erasure sau Richard Marx... 1992... 26 de ani...

Costineștiul cu al lui obelisc și plajă plină de copii. Pentru că, da, orice ar fi crezut ei că sunt, erau de fapt niște copii. 
Pe atunci nu aveam griji. Admiterea la facultate, ce se tot apropia, era, probabil, unica. Sincer, nici acum nu am prea multe griji. Sau poate că am dar le tratez mai calm. Sau poate mai logic. Sau poate mai matur.

Poate că, în sfârșit, m-am maturizat. Sau poate că nu...

Pentru că un răsărit la mare are aceeași magie ca în copilărie.