Hai că m-am mai liniştit şi eu... Poate că trebuia să scriu mai "la cald" pentru că atunci ai amintirile mai proaspete iar exprimarea, poate, mai pătimaşă. Ete că n-am reuşit. N-am reuşit din cauza oboselii.
Am avut trei săptămâni absolut criminale la serviciu. Singurul gând care mă făcea să rezist era acela că urma să o duc pe Ana la Campionatul European. Trebuia să-mi păstrez echilibrul, calmul şi să nu o influenţez negativ în vreun fel sau altul.
Nici de biclă n-am mai avut la fel de mult timp pentru că am făcut serie după serie de dulceţuri. Deh... lu' Răzvă îi place dulceaţa. Pe care apoi, ironic, o arde pe biclă... Sună redundant, nu?
Dar să revenim. Ana s-a calificat la Campionatul European pe stil. Pentru că sensei nu a putut merge a trebuit să le însoţesc eu pe fete. Pe lângă Ana s-au calificat şi Ioana şi Raluca. Nu-i problemă că oricum aş fi mers în Slovacia dar a trebuit de data asta să alerg ceva mai mult. După acte - procuri de la părinţi, cazier, bla, bla, bla - dar şi după fete pe acolo.
Plecăm vineri pe la ora trei dimineaţa - aş fi plecat de joi cu restul lotului dar Ana a avut banchet de terminarea claselor primare - şi am avut noroc de un drum extrem de liber. Aproape de ora două eram în Komarno, acolo unde aranjasem cazarea. Ne-am dus apoi în Nove Zamky să plătim taxele de participare. Cazarea si taxele de participare au fost suportate de club. Yey! Apoi am plimbat fetele puţin prin centru şi ne-am întors în Komarno. La ora nouă deşi afară era încă lumină le-am dat stingerea. Urma o zi grea.
Sâmbătă, ne trezim dis-de-dimineaţă şi mâncăm ceva pe fugă. La 7.30 trebuia să fim la Sala Sporturilor din Nove Zamky.
Începe kata individual. Ana pierde cu 2-1 primul meci. Dramă! Începuse să plângă şi nu-şi mai revenea. După locul 5 de anul trecut - ea fiind atunci cea mai mică ca vârstă din toate concurentele - speram la un podium anul ăsta. Mai ales că toate celelate patru concurente clasate pe podium acum un an nu mai erau la categoria ei de vârstă. Eh asta e... Slavă Domnului că există repasajele. Adică toţi concurenţii învinşi de cei doi finalişti în drumul lor spre finală se bat între ei pentru locul 3. I-am explicat Anei că nu e totul pierdut, că cea care a eliminat-o e foarte bună şi are mari şanse ca ea să intre în repasaje. Aşa a fost. Slovaca a trecut ca prin brânză de toţi ceilalţi concurenţi. Cu decizii seci de 3-0. A ieşit campioană europeană. Apropo, finala a avut-o cu Raluca care a avut o jumătate de tablou ceva mai uşoară. Să revenim la Ana. Cu greu am făcut-o să se oprească din plâns şi să se concentreze. Dar am reuşit. Şi ea a reuşit să câştige locul 3.
Ioana a pierdut din primul tur la kata individual. Oarecum inexplicabil dar... în fine...
Le duc pe fete la cântarul oficial pentru kumite. Aglomeraţie cât cuprinde. Când ne întoarcem în sală aflăm că de zece minute ne tot strigau. Începeau meciurile de kata pe echipe. Bine că nu ne-au descalificat. Deşi și dacă ar fi făcut-o ar fi fost din vina organizării, intervalele orare suprapunându-se. Fuga la tatami. Încurajări şi fetele intră direct în pâine. Nu o lungim. Luăm Aurul. Yes! Visul lui sensei. Şi al meu ce-i drept.
La kumite. Raluca câştigă primul meci, pe al doilea îl pierde dar intră în repasaj. Meciul pentru locul 3 îl pierde însă. Dar şi un loc 5 la un Campionat European nu-i de colo. Ioana ia bronzul la categoria ei. Urmează Ana. O trimit pe Raluca după Ştefan. Apropo și el a fost selecţionat în lot dar plecase de joi cu autocarul federaţiei. Ştefan urma însă să intre la kata aşa că nu o putea sfătui pe Ana de pe margine. Îl văd pe sensei Traian de la Dinamo plimbându-se printre suprafețele de competiție. Îi fac semn dacă poate sta pe scaunul antrenorului să o sfătuiască pe Ana. Acceptă şi eu îi rămân îndatorat. E mare lucru să ai pe cineva care să te îndrume în meciurile de kumite. Şi uite aşa Ana pleacă acasă și cu o medalie de argint de la aceste europene.
Competiția celor sub 18 ani s-a terminat seara aproape de ora nouă. Între timp i-am făcut galerie și lui Ștefan - care a câștigat aurul la kumite individual și bronzul la kumite pe echipe - dar și multor altor concurenți români.
Duminică nu mai era necesar să stăm. Era ziua în care concurau seniorii și veteranii. Am plecat dimineață aproape de ora șapte iar seara, pe la șase, sărbătoream cu sensei la sala de antrenamente.
Au fost trei zile destul de grele - atât din punct de vedere fizic cât și emoțional - dar nu cred că le voi putea uita vreodată.
V-am spus că că sensei nu a putut merge. Pentru ca să mă pot învârti pe lângă tatami şi să le ajut pe fete, am fost trecut pe lista oficială ca oaspete din partea federației. Așa scria pe legitimația primită: Guest. Cu toate astea, zic că am fost ceva mai mult decât simplu oaspete. Am fost șofer, am fost fotograf, am fost videograf, am fost ajutor de sensei, m-am ocupat de cazare, am fost un fel de manager de echipă. Şi am mai fost și tată. Mai ales tată.
