36

36. De la ce vine ? 36-24-36 cumva ? Nu. Dar are legatură cu dimensiunile. Şi cu moda. Cu moda? Te apuci să scrii despre modă? Răzvă, te simţi bine? Păi ce, te pricepi tu la modă? Nu. Nu mă pricep. Dar ştiu ce-mi place. Şi uite că o să fac şi o postare despre modă. Singura probabil.

Armani, Versace, Dolce & Gabbana, Paco Rabanne, Vivienne Westwood, Calvin Klein. E? Ştiu câţiva creatori de modă? Sunt tare? V-am dat pe spate? Să vă spun una şi mai tare. Acum zece ani, cât am stat în Anglia, am trecut şi prin Harrods. Am pus mâna pe o creaţie Alexander McQueen! Fustă. Albă. Comună. Pe scurt, o fustă de doi lei. Însă cel mai valoros element al ei era eticheta. Eticheta costa cel mai mult. 600 lire sterline.

Acum, cu un ton oarecum mai serios, “în tinereţile mele” am urmărit câteva prezentări de modă. Fie ale designerilor mai sus-menţionaţi. Fie ale altora. Niciodată nu am înţeles ce vede lumea la unele haine prezentate în acele colecţii. Şi niciodată - de fapt cu o singură excepţie - nu am văzut într-o colecţie mai mult de una-două rochii care să-mi placă. Excepţia, ca să termin şi acest capitol, a fost Ungaro. De fapt o prezentare a lui cu câţiva ani buni în urmă. Mi se pare că a fost ultima lui colecţie. Sau printre ultimele. Înţelesesem că urma să se retragă şi alţi designeri să presteze sub eticheta lui. Sau ceva de genul acesta. În fine, nu mai contează. Ce contează e că atunci raportul a fost invers. Nu cred că au fost mai mult de două rochii despre care sa zic: “rochia asta nu-mi place”. Erau rochii care se pot purta. Rochii care să nu-ţi fie ruşine că le porţi. Rochii cu extrem de mult bun gust, cu linii simple. Rochii sobre, vaporoase şi sexy în acelaşi timp. Nu am fost niciodată adeptul zicalei “Hainele îl fac pe om” dar aceea colecţie mi-a arătat că un articol de îmbrăcăminte poate aduce totuşi un plus frumuseţii unei femei. A fost singura dată în care am simţit acest lucru privind o prezentare de modă.

Revenim la lucruri mai umane. Să inversăm zicala. Omul face hainele. Da, la noi în fabrică confecţionăm articole de îmbrăcăminte. Iar în ultimii ani majoritatea lor au fost pentru Debenhams. Diferite linii/designeri. Julien Macdonald, John Rocha, Betty Jackson, Red Herring, Jasper Conran. Consacraţi deja. Dar şi relativ noii Matthew Williamson sau Henry Holland. Din toţi aceştia am şi eu dreptul să îmi placă unul. Creaţiile lui de fapt. Acela e Rocha. John Rocha, ca să parafrazez chiar brand-ul său. E drept noi la fabrică avem de a face numai cu creaţiile lui pentru femei.

În alte postări v-am spus că am fost şi la mall cât am stat la mare. În el era şi un magazin Debenhams. Primul în care intru. În România. Că altfel revin la lunile cât am stat în Anglia şi spun că am fost în magazinul lor de pe Oxford Street. Care era uriaş. Probabil cam cât jumătate din tot mall-ul din Constanţa. Bun. Intru în magazinul din Constanţa. Mă uit şi văd cinci modele lucrate şi la noi. Două bluze şi trei rochii. Apoi văd în zona cu haine bărbăteşti nişte blugi. John Rocha. La reduceri. 115 lei. Parcă mi-aş lua şi eu unii. În acest timp fetele mele erau la Deflinariu. Când mă întâlnesc cu ele îi spun lui Meli de magazin şi că poate a doua zi mergem să-mi iau şi eu blugi. Acum ar fi trebuit să-mi vină şi mie bine unii. Nu ştiu cum să explic dar întotdeauna am avut o repulsie când vedeam grăsani îmbrăcaţi în blugi. Ăsta a şi fost unul din motivele pentru care nu am purtat în viaţa mea o pereche de blugi. Eram grăsanul şi evitam să mă văd aşa cum îi vedeam pe alţii.

Revenind. A doua zi mergem la mall. Găsesc un vânzător şi îi spun ca aş vrea şi eu o pereche numai că nu ştiu ce mărime port. Chiar nu ştiam. Toată viaţa am avut pantalonii făcuţi pe comandă. Vânzătorul se uită la mine şi îmi dă o pereche mărimea 30. Mă uit la ea şi mi se pare cam mică. Îi cer să-mi dea şi un număr mai mare. Să probez. În cabină îmi pun întâi perechea mărimea 32. E perfectă. Mă rog, stă bine pe mine. Şi mai important: mă simt eu bine. Mă duc să returnez perechea mărimea 30. Îmi pică ochii pe o reclamă: 1+1 gratis pentru toate produsele aflate la reduceri (gratuitatea se acordă pentru produsul cel mai ieftin). Întreb pe vânzător: Dacă mai iau încă o pereche identică, plătesc doar una? Da, îmi răspunde. Bun, îmi zic. Dar hai să mă mai uit, poate găsesc totuşi şi alt model. Tot la reduceri. Şi poate tot John Rocha. Găsesc două perechi. Una la 230 lei şi alta la 127 lei. Clar pe care o aleg. Adevărul e că în blugii de 127 lei chiar mă simteam bine. Iar blugii de 230 lei aveau şi tăieturi, petice chestii de acest gen, potrivite mai degrabă pentru cineva care are jumătate din vârsta mea.

În consecinţă uite cum cu 127 lei m-am făcut eu cu două perechi de blugi. Ştiu că 127 lei sunt banii de care nişte amărâţi pot trage o saptamană pentru a-şi cumpăra ceva de mâncare. Ştiu şi că alţi amărâţi (sau ar trebui să le spun şi inconştienţi) dau banii ăştia pe ţigări şi/sau alcool în doar câteva zile. Cu aceşti bani eu mi-am asigurat pantaloni pentru o lungă perioadă de timp.

Şi totuşi... 36... De la ce vine? V-am zis. Are legatură cu dimensiunile. Cu dimensiunile mele actuale. Are legatură şi cu moda. John Rocha e designerul meu favorit de la Debenhams.

36 este vârsta la care am îmbrăcat prima mea pereche de blugi. Şi-mi vin ca turnaţi. Nu trebuie modificat nimic la ei. Absolut nimic.

Am o pereche de blugi! Am o pereche de blugi! De fapt... am două! Am două!

Mai am muşchi sau ... ?

Tot din experienţa de la mare...

N-aveam cum să-mi iau bicicleta cu mine şi mi-am zis că nu mă pot baza doar pe înot pentru a consuma caloriile. Aşa că mi-am propus să mă trezesc dimineaţa ceva mai devreme şi timp de o oră să merg ceva mai rapid (sau eventual să alerg cât pot) pe malul mării. Nu mă vede nimeni la ora aia. Voi fi doar eu şi pescăruşii.

Zis şi făcut. Marţi mă trezesc la 6 iar la 6.20 eram deja pe plajă. Mă îngrozesc. O grămadă de lume era deja acolo. Admirau răsăritul. Nici vorbă să alerg. Dar am zis să merg. Şi am mers 7 km. În ritm vioi.

Miercuri mă trezesc şi mai devreme. La 5:55 sunt pe plajă. Tot destulă lume. Las ruşinea la o parte şi încep să alerg uşor. Şi alerg. Şi alerg. Aproape 2 km. De fapt, conform Google Maps, am alergat fix 1.89 km. Bun şi smart-phone-ul la ceva. Merg încă vreun sfert de oră în ritm alert iar la întoarcere repet figura. Dupăamiază mergem la Delfinariu. Fetele intră în parc. Eu am aproape două ore libere. Hai să merg pe jos. Delfinariu – intrare Mamaia – Delfinariu – City Park Mall – Parcul Copiilor – Delfinariu. Total: 8 km. În aproape o oră. Cealaltă oră am pierdut-o prin Mall.

Joi, când mă trezesc, mă dor picioarele îngrozitor. După 9500 km făcuţi cu bicicleta, după peste 100 ore de jucat tenis în utimul an, nu credeam să mai am grupe de muşchi neexersate. La picioare cel puţin. Şi uite că totuşi mă dor. Îmi zic: “Cui pe cui se scoate”. Mă duc iar pe plajă. Alerg şi mai mult. În special la întoarcere pentru că la dus m-am tot oprit să fac poze cu răsăritul. A fost prima dimineaţă în care cerul era senin iar soarele a ieşit “direct din mare”. Seara Ana vrea din nou la Delfinariu. Repet figura cu mersul pe jos. Dar nu mai pierd timpul în Mall. Urma oricum să mergem cu toţii acolo după Delfinariu. Mă întorc. Aştept fetele pe o bancă. Într-un final apar. Când să mă ridic, mă apucă o durere de picioare cum n-am mai simţit din clasa a cincea când am început să joc handbal. Gambele mele nu sunt firave deloc. Întrebaţi orice pereche de clăpari cât mă chinui să le închid partea de sus. Şi totuşi gambele mă dureau cel mai tare. Parcă zeci de cârcei s-au vorbit şi la un moment dat s-au sincronizat pentru a-mi arăta ei mie cine-i şeful.

Nici gând să mai alergi mâine Răzvane! Te recuperezi! Eventual doar înoţi cât se duc fetele la Aqua Magic. Atât! Ai înţeles? Sâmbătă trebuie să poţi conduce spre casă...

Până acum un an nu eram în stare să alerg mai mult de 400 metri. După o tură de stadion trebuia să mă opresc pentru că simţeam că nu mai pot respira. Îmi ziceam: Ai muşchi dar nu ai plămâni!

Acum din prima încercare am alergat 2 km fără oprire. A doua zi am alergat 3 km. Tot fără oprire. Bun, o greutate în a respira apare inerent dar nu pot spune că am avut probleme mari a-mi recupera suflul normal la scurt timp după ce m-am oprit din alergat. Plămânii mă duc. Acum, problema se pune aşa: Mai am muşchi sau ... ?

Anatomia lui Grey. Reloaded

Io nu-s normal. Deşi în vacanţă, ieri am avut o zi destul de obositoare. Sculat la 5 jumate. Fabrică. Raportări. Drumuri. Alte treburi. Până seara singurele momente de respiro au fost la prânz cât am mâncat, apoi dupăamiaza o oră de mers cu bicicleta şi seara scris puţin pe blog. La zece orice om normal s-ar fi dus la culcare. Da’ io nu! Hai să mai lucrezi puţin la goblen. Da, ăla pe care Ana vrea să-l pui în camera ei. Vas cu flori. Al lui Renoir. Dau drumul la TV. Las pe un post unde se dezbătea conflictul dintre Băse şi nu ştiu ce avocat, naiba să-i ia, dacă nu se şi omoară tot nu-i mare ştire. Mă apuc să cos. Se face miezul nopţii. Încep ştirile. Mi se închid ochii. Las goblenul la o parte şi înainte de a mă culca mai fac un tur al canalelor. Să o iau de la primul. TVR1. Titrare: Anatomia lui Grey. Episodul 7. STOP! Hai să mă uit. O fi început noua serie? Deja am pierdut 6 episoade? Nu-i nimic. Mă uit măcar la ăsta. He, He. Uite-l şi pe George. Mamă, dar ce tânăr pare! Şi stai! George a murit în ultimul episod pe care l-am văzut. Ce melodie mişto a fost la finalul episodului ăla. Hold on to me. Sugarplum Fairies. Nici până acum n-am găsit-o pe net de descărcat. Gratis bineînţeles. Deci e altă serie. Să ştii că o fi chiar prima. Altfel TVR-ul titra “Seria ţ-şpe. Episodul 7”. Se face aproape unu noaptea. Se termină. Episodul 7. Se anunţă că urmează episodul 8. Stai şi la ăsta Răzvane? Mai poţi? Hai, stai, că din prima serie tot nu ai văzut nimic. Se termină şi episodul 8. Se face ora două. Îmi trece şi somnul. Cred că dacă TVR-ului îi trecea prin minte să mai dea încă vreo patru episoade - aşa până pe la şase dimineaţa - mă uitam şi la alea.

La mare. 2010.

Am ajuns şi anul acesta la mare. Câteva impresii. Am plecat luni dimineaţă la 7. I-am luat cu noi pe Leo şi băieţii lui pentru a-i lăsa la aeroport. La Băneasa. Îi lăsăm acolo. Apoi... Centura Bucureştiului. A2. Medgidia. Nazarcea spre Ovidiu. Mamaia. Hotel Lotus. Ca anul trecut. Două stele. Dar cu tot ce aveam nevoie. Baie. Mini-frigider. Pat dublu. TV. Aer condiţionat. Balcon. Curăţenie. Nici nu-ţi trebuie mai mult. Doar nu-ţi petreci vacanţa în cameră.

E drept, a trebuit să aşteptăm vreo două ore până ne-am cazat dar nu ne-am supărat. Îmi veneau în minte vorbele lui Micică de cu doar câteva zile în urmă. “Programul e program” şi râdeam în sinea mea. Mai era muuult până la ora 18, ora la care teoretic începeau cazările. Vreo jumătate de oră am fost ignoraţi pe hol de cameriste dar până la urmă uneia i s-a făcut probabil milă si ne-a întrebat la ce cameră aşteptăm. S-au apucat să facă curat şi în camera noastră. Era ca o cocină. Nu exagerez. Două cameriste timp de 45 minute s-au ocupat în continuu numai de camera respectivă. Chiar le auzeam spunând “Dacă mai avem încă două camere ca asta ne termină”. Iar când au terminat una din ele şi-a cerut scuze ca a durat aşa de mult. Îi spun că nu-i nicio problemă, că nu ne grăbeam niciunde. La care ea continuă. “Domnu’ în viaţa mea n-am văzut turişti ca ăştia. Parcă în răutate lăsau gunoaiele peste tot. Totul răvăşit. Nici măcar un mulţumesc nu am auzit vreodată de la ei”. Oameni şi oameni.

Ne odihnim vreo două ore. Pe la cinci ieşim pe plajă. Apa ciorbă. Parcă niciodată nu a fost aşa de caldă şi plină de alge. Erau aşa de multe alge - mici de dimensiunile unei boabe de piper - încât în anumite locuri aveai impresia că erau mai multe alge decat apă. E drept, în următoarele zile algele uşor-uşor au dispărut. Dar şi apa, deşi tot călduţă, parcă nu a mai fost ca în prima zi.

De gagici ce ne poţi spune, pot întreba băieţii. Să le luăm pe rând. Întâi două pitzipoance îşi făceau poze, cu mobilul, pe rând una alteia, à contre-lumière. Cu siguranţă pozele vor ajunge pe hi5.

Apoi, altă gagică avea ori probleme cu sânii ori cu costumul de baie. Invariabil fiecare val ce o lovea îi scotea la iveala sânul stâng.

Apoi altă tipă, care scuzaţi-mi expresia dar dacă era văzută de pescarii japonezi risca să fie vânată cu harponul, încerca să se urce pe o barcuţă proiectată pentru un copil de cel mult 10 ani. Fie valurile, fie legea lui Arhimede, fie ambele combinate îi zădărniceau încercările.

Iar la final o mămică cu acşient riepublicano-moldoviniesc, cu destul de multă celulită, poate chiar cu prea multă, iertaţi-mi sinceritatea, avea un slip verzui-fosforescent pe al cărui dos scria cu bleumarin “Do you like?”. Se cerea o pancartă cu “No, I don’t” sau cu “What?” sau cu “It depends...”

Dar de băieţi - pot întreba fetele - că nu te ştiam aşa misogin. Fetelor, stati liniştite, nu sunt deloc misogin. Erau destui jenanţi şi în rândul sexului opus.

Mai întâi era unul cu tricou pe care scria mare 100% Adidas. Iar agăţată de gât avea o gentuţă Puma.

Apoi altul, om la vreo 55, cu burtă şi voce de bariton, venit cu nevasta la mare, vecin de prosop cu noi, sună pe cineva la bancă. “Alo, Maria? Au intrat banii? Toţi sau pe bucăţi? Aha. Aha. Bine. Te sun mai târziu. Vezi că te-am sunat mai devreme de pe mobilul nevesti-mii. Ăla-i numărul ei. Te pup dulce!”. Cum puii mei poţi spune aşa ceva? “Te pup dulce!” Chiar dacă n-ai nimic cu tipa de la bancă. Un pic de respect pentru nevastă-ta care stă lângă tine!

Şi mai era un gagiu, în jur de 40 de ani. S-a apucat să facă flotări. Nici pe plajă dar nici în apă, vorba basmului. Îşi făcea flotările undeva unde se spărgeau valurile. Ca să-l mai plesnească apa din când în când. Iar după ce şi-a terminat seria a început să se tăvălească prin apa de la mal de parcă era un copil. Sau o fi fost din trupele speciale?

În fine, unul din plusurile acestei zile a fost faptul că Ana ajutată de pernuţele gonflabile dar şi de apa mării a început să înoate cu dezinvoltură şi să capete din ce în ce mai multă încredere.

Ar mai fi câteva impresii de la mare dar le las pentru postări viitoare. Am scris destul deocamdată.

Memoriile lu’ Răzvă

Stăteam zilele trecute pe plajă. Stăteam şi relaxam. Relaxam şi reflectam. Reflectam la ce am făcut în ultima vreme. Şi la cum am făcut. La ce am făcut bine. La ce am făcut mai puţin bine. La ce mai am de făcut. Şi la cum să fac ceea ce mai am de făcut.

La un moment dat îmi aduc aminte de blog şi realizez că trecuseră câteva zile de când n-am mai scris nimic. Nu puteam spune că îmi lipsesea acest lucru. Practic folosesc blogul ca pe o supapă. Pentru relaxare. La fel cum mă folosesc de fotografiat, de cusut goblenuri, de jucat tenis, de mersul pe bicicletă, de schiat, de înot sau orice altceva ce-mi face plăcere să fac. E drept că prin sport mai ard şi calorii. Şi ăsta-i un avantaj pentru că îmi pot permite să mănânc zilnic ceva dulce. What can I say... Old habits die hard.

Şi cum ziceam, îmi aduc aminte de blog. Am început să analizez ce şi despre ce am scris. Am realizat că blogul are un iz de memorii. Să-i schimb numele în Memoriile lu’ Răzvă? Nu. Nu am să o fac. Din mai multe motive. Pentru că încă nu sunt aşa de bătrân. Pentru că probabil încă nu am experimentat tot ce am avut de experimentat. Pentru că poate încă nu am trăit tot ce aveam de trăit. Pentru că cuvantul “memorii” sună puţin cam pretenţios, iar eu vreau să cred că nu sunt o persoană prea pretenţioasă. În general nu înalţ ştacheta prea sus pentru a nu risca să fiu dezamăgit.

Nu-mi este uşor să scriu. Pentru că nu-mi este uşor să mă exprim. Când discut cu cineva ideile îmi vin din toate direcţiile. Moduri diferite de a spune acelaşi lucru. Eventual cu nuanţe care pot fi interpretate diferit. La fel mi se întâmplă şi când scriu. Dar probabil având ceva mai mult timp la dispoziţie - neputând scrie la fel de repede precum vorbesc - parcă ideile se leagă mai bine. Parcă au mai multă consistenţă. Sau poate nu e vorba de consistenţă, dar ceea ce vreau să comunic este mai clar. Iar acest lucru îmi place, mă incită şi mă relaxează în acelaşi timp.

Nu cred că pe viitor blogul va avea postări prea filozofice. Să încerc să răspund la întrebări de genul: ce este viaţa, cine sunt eu, ce e dragostea, etc. Blogul meu este şi probabil va fi în continuare despre ce am experimentat, trăit, simţit şi gândit la un moment dat. Interesează pe cineva acest lucru? Probabil că nu. Eventual poate pe Ana. Sau pe nepoţi. Poate ei să aibe curiozitatea de a vedea peste zeci de ani ce se abera bunicu’ Răzvan.

Poate că nici nu contează dacă va mai citi cineva ce scriu eu. Ceea ce contează cel mai mult este că nu fac asta pentru că trebuie sau pentru că sunt dependent de asta, ci pur şi simplu pentru că-mi face plăcere şi mă relaxează.

Tenis. Pic cu pic.

Vineri seară schimbam de pe un canal pe altul. Văd tenis pe Eurosport. Mă opresc să văd cine joacă. Meci între Clijsters şi Pennetta. Sfert de finală la Cincinnati. Două jucătoare favorite am şi eu în circuitul feminin şi acum jucau una contra celeilale. Meciul deabia începuse. Era 15-0 pentru Flavia în primul game. Am stat şi m-am uitat la primul set. Apoi m-am culcat pentru că eram foarte obosit dupa câteva zile ceva mai agitate. Iar săptămâna nu se încheiase încă.

Aseară, pe Sport.Ro, ce văd? Alt meci. De-al băieţilor. Semifinală în turneul de la Toronto. Murray-Nadal. Era deja 2-2 în primul set. La fel ca şi cu o zi înainte am stat până la sfârşitul primului set. Murray m-a surprins cu un joc destul de solid şi aproape fără greşeală. Eram obişnuit ca el să aibe un joc mai labil atunci când întâlneşte jucători de valoare comparabilă. De data aceasta m-am culcat după primul set pentru că în colţul din dreapta sus al ecranului era anunţat că la ora 2:00 urma să se transmită meciul Federer-Djokovic. Mi-am pus mobilul să mă trezească la 2:30 pentru că nu credeam că meciul lui Nole va începe chiar la 2:00.

De trezit m-am trezit singur pe la 2:20 şi se pare că meciul chiar începuse pe la ora 2 pentru că scorul era deja 3:0 pentru Roger. În fine, mă uit puţin la meci, când ce-mi vine... Hai să-mi verific mailul. Răzvane, you got mail. Eram anunţat că aveam două comentarii pe blog. Le citesc şi mă hotărăsc să răspund. Pentru mai multe detalii, citiţi comentariile de la "Aer de Bucureşti".

După ce termin de răspuns mai am timp să văd ultimele 6 gameuri ale meciului. Pe la 5 fără un sfert mă sui iar în pat. Sper să adorm. Ar mai fi aproape două ore până când ar trebui să mă trezesc şi să merg la Târgovişte să fac un tenis. Dar mai pot adormi? Am zis măcar să stau în pat cu ochii închişi şi poate cine stie... Dar nici vorbă să adorm. Aveam geamul de la cameră deschis. De afară începea să intre aer plăcut curat-răcoros. Pe stradă începeau să treacă tinerei de la distracţie. Mai trecea din când în când câte o maşină. Se mai auzea câte un greiere prin curte. Câte un câine începea să latre. Ba mai departe, ba prin vecini. Cocoşii încep să cânte. Se luminează. Se trezesc şi alte păsări. Ba vrăbiuţele aciuate pe sub streaşină, ba câte un piţigoi, turturea ori coţofană. Iar la final o cioară.

Se face 6:20. Mă ridic din pat, mă spăl, mă îmbrac şi mă duc să-i pregătesc lăpticul Anuţei. 6:59. Plec spre Leo. La 7 şi un sfert Gabi vine împreună cu Robert şi ne iau cu maşina. Ajungem la Târgovişte. Jucăm două ore. “Meciul” se termină egal. Leo şi cu mine luăm primele două seturi, Gabi şi Robert pe următoarele două.

Şi uite, cum pic cu pic, mi-am făcut plinul cu tenis. Să mă ţină măcar o săptămână.

20. Sau mai puţine.

Citeam azi un articol şi mi-am adus aminte de şcoală. Mai precis de clasa a cincea. Sau poate că eram într-a şasea. Eram oricum în gimnaziu pe vremea în care vechea Şcoală nr.1 nu arsese încă. Eram îmbrăcat în uniformă. Cămaşă bleu, cravată de pionier, pantaloni şi sacou bleumarin. În buzunarul din dreapta al sacoului ţineam un cub Rubik. Deabia aşteptam pauzele să mă iau la întrecere cu Radu, Leo, Robert, Aurelian sau orice alt coleg cu un cub la el. Ajunsesem să fac cubul în mai puţin de două minute.

Trecut-au anii. Acum vreo trei ani am încercat să fac din nou cubul. Am mai putut? Nu. Am făcut prima faţă. Apoi primul brâu. Apoi şi pe cel de-al doilea. Ei bine, când a fost vorba să fac şi cel de-al treilea brâu, m-am blocat. Nu mai ştiam cum să continui. Pe faţa opusă îmi tot ieşeau figurile “peştele”, “crucea”, “dublu T” dar în final tot nu puteam închide “porţile”.

Totuşi nu am renunţat. Am căutat pe net şi am găsit o metodă de rezolvare a cubului. Însă am descoperit că era diferită de ce ştiam eu. Şi aceasta începea cu o faţă. Apoi cu primul brâu. Dar după aceea se ocupa de faţa opusă şi de cel de al treilea brâu, pentru ca la final să se ocupe de aranjarea brâului din mijloc. În fine, mi-a ieşit. Adevărul e că parcă această nouă metodă e chiar mai scurtă decât cea cu care eram eu obişnuit.

Să revin. Despre ce era articolul citit azi? Păi era despre o echipă formată din matematicieni, ingineri, profesori şi programatori care au dezvoltat un algoritm de rezolvare a unui cub Rubik. Dar acesta nu era un algoritm bazat pe metodele folosite de "muritori". Acesta era un algoritm care să rezolve cubul într-un număr minim de mişcări.

Ei bine, acel articol spunea că “timp de câteva săptămâni” un calculator “împrumutat de Google” - culmea articolul era pe Yahoo - a aplicat acest algoritm absolut tuturor poziţiilor posibile ale unui cub. Rezultatul? Oricât de amestecat ar fi cubul, în cel mult 20 de mişcări acesta era rezolvat.

Acum stau şi mă gândesc dacă chiar erau necesari atâţia oameni în echipa respectivă. La urma urmelor acest algoritm trebuie să se rezume la o recurenţă pentru găsirea numărului minim de mişcări necesare. Sunt chestii pe care le făceam în facultate. Chestii care acum probabil se fac deja la liceu. Daca nu s-or face chiar în gimnaziu. Gimnaziu în care eu mă jucam cu acel cub.

Oricum, azi am aflat. E demonstrat deja. Numărul magic pentru un cub Rubik este 20.

 

Common sense prevails

Cât de mult contează o literă. Cum schimbă un singur caracter – scris greşit sau lipsă – sensul unui cuvânt sau chiar sensul unei propoziţii.

Astăzi am primit etichetele de carton despre care făceam caz săptămâna trecută. Surprise! Pe ele este imprimat “HOT OFF THE CATWALK". Deci documentaţia era greşită. Cel care scrisese docketul a zis că nu are rost să mai irosească cerneala – că românii oricum nu înţeleg – şi în loc să scrie OFF, a scris doar OF. Nu este nici prima şi cu siguranţă nu va fi nici ultima astfel de greşeală.

Aş putea spune totuşi că bunul simţ a învins. Sensul mesajului e altul acum. O companie precum Debenhams nu le spune femeilor că purtând acele rochii devin frumuseţile de pe podium, ci le spune că acel model de rochie tocmai a fost prezentat pe podiumuri. Realizaţi? Acum doamnele pot avea acea rochie! Pentru un anumit preţ, se subînţelege. Nu contează că peste două luni preţul ei va fi 50% OFF.

Nu pot spune decât: OFFF! OFFF! OFFF!

Bine că de mâine suntem în vacantă. Pardon. Vacanţă.

Eu cu cine semăn?

De ceva vreme vreau să scriu despre asta dar am tot amânat. De când am slăbit, diverse rude, prieteni, cunoştinte, etc. fac remarci de genul:

“Vai ce semeni cu Viorel!”. Viorel – unchiul meu. Fratele mamei.

“Vai ce semeni cu Valentin!”. Vale – băiatul lui Viorel.

“Vai ce semeni cu Costin!”. Costin – tot văr primar, dar din partea tatălui.

“Vai ce semeni cu frate-miu!”. Fratele – nici pe departe rudă cu mine.

“Vai ce semeni cu ...”

Fraţilor, am şi eu o întrebare. Eu chiar nu mai semăn cu mine?

Prieteni

Lista cu cei prezenţi:

        Raluca, Adi, Ioana Maria,

        Anca, Dan, Ana (mică), Mara,

        Florentina, Edi, Ana (mijlocie), Alex,

        Iulia, Leo, Vlad, Andrei,

        Gabi, Danina, Alex,

        Răzvan, Nicoleta,

        Meli, Ana (mare) şi eu.

Am reuşit să ne întâlnim. Nu am inaugurat grătarul mult pomenit pentru că mama, mamaie, babi şi tata au ţinut neapărat să se ocupe de catering. OK! Vă foarte Mulţumim!

Ieri ne-am strâns 23:

         14 adulţi

         9 copii

         8 foşti colegi

         100% prieteni

Nu o să dau alte detalii. Dacă vreţi să aflaţi cum a fost nu aveţi decât să veniţi data viitoare. Nu am stabilit absolut nimic deocamdată dar promit că şi atunci vom încerca să ne încadrăm în aceelaşi atmosferă.

Rămâne să mulţumesc din suflet celor care au reuşit să vină. Iar celor care nu au putut, din varii motive, vreau doar să le transmit că m-am gândit şi la ei şi că le-am simţit lipsa. Vorba cântecului ... “Wish you were here” ...

Să dea Domnul să fim sănătoşi iar data viitoare să fim 200% dacă s-ar putea.

Aer de Bucureşti

Ieri am luat şi eu o gură de aer de Bucureşti. Am fost cu mama la primul consult după operaţie. Trebuia să ajungem între 8.30 şi 9.00. Am ajuns la 8:24. Mama şi cu tata au intrat în clinică iar eu ar fi trebuit să aştept în maşină. Probabil aşa au impresia că mă protejează. Că dacă nu aud tot ce discută cu doctoriţa nu-mi fac griji. Ba dinpotrivă. Dar să trecem peste asta. Din experienţa anterioară ştiam că le va lua o oră deabia să intre pentru consultul propriu-zis aşa că am zis să o iau şi eu la pas prin Bucureşti. Nu am mai făcut asta din timpul facultăţii. Deci de cel puţin 13 ani.

Clinica e undeva între Foişorul de Foc şi Calea Moşilor. Am zis să mă duc la Libraria Adevărul, lângă cinematograful Patria ca să-mi iau şi eu câteva din ghidurile seriei NG Traveler. Zis şi făcut. Traversez Calea Moşilor şi o iau la pas pe Dacia spre Romană. Ajung la Piaţa Galaţi. Aflu că acum se numeşte Piaţa Gemeni. Ceasul arăta 8:37. Termometrul 30 grade. Chiar aşa de cald să fie la ora asta? Se poate. Totuşi nu transpir. Trec de Piaţa Spaniei cu statuia lui Cervantes, trec de câteva ambasade şi ajung la liceul economic. Acum o fi colegiu. Naţional.

Să o iau spre Lahovari? Pe scurtătură? Nu. E nouă fără zece. Ajung prea devreme. Hai să o iau până la Romană şi apoi în jos pe Magheru. Trec de Pizza Hut. Peste drum văd un magazin de ţoale pe care trona o reclama uriaşă. “Bianca Drăguşanu recomandă colecţia ...”. Frate, cine naiba mai e şi Bianca Drăguşanu? O fi vreo “vedetă”. Uită-te ce faţă botoxată are. În fine. Ajung la giratoriu. Pe la chioşcurile de ziare văd că aparuse şi ghidul cu Portugalia. Nu-l iau. Portugalia e deocamdată undeva spre sfarşitul listei. Îmi pică ochii pe un CanCan. Instantaneu neuronii încep să vibreze, sinapsele se activează şi îmi pică fisa. Să ştii ca tipa era Bianca lu’ Bote’! Faaatăăă, schimbăăă–ţi nuuumele! Să ştie şi ţăranii care trec prin Bucureşti despre ce vedetă e vorba!

Cam în dreptul McDonald’s-ului din faţă venea un tip de culoare. Adidaşi albi. Blugi. Tricou galben-verde al naţionalei Braziliei. Lanţ gros. Ochelari fumurii. Şapcă albă. Când se apropie observ şi un steag mare al Norvegiei pe laterala şepcii. Asta da asortare. Peace, man!

Trec de Nottara. Ajung la Patria. Nouă fără cinci. Hai să mă învârt puţin prin zona verde din faţa Cărtureştilor. Se face nouă fără două. Spaţiul verde e prea mic. Intru în Librăria Adevărul. O domnişoară mă roagă să ies şi să mai aştept pentru că încă nu au deschis. Îmi vine să-i zic vreo două dar mă abţin si conformez. Ies şi mă uit la ce au expus în vitrină. Ştiam clar ce vreau să cumpăr dar trebuie să mai pierd timpul. Mă gândeam la un moment dat că sunt un prost care stă şi aşteapta să-i bage bani în buzunar lui Patriciu. Cât de greu era să mă lase să intru? Erau cumva o bancă şi nu deschiseseră seiful? De ce au lăsat uşa descuiată? Asta-i România. Ce m-a frapat era că am văzut şase vânzători acolo. Data trecută erau doar doi. Acum erau trei fete şi trei băieţi. Tipa respectivă discuta cu una din fete iar ceilalţi patru frecau menta. La nouă şi două minute tipa vine la uşa şi mă invită înauntru. Mă duc direct la ghiduri. Iau Japonia pentru Ana. Dupa Franţa la care tot visează, Japonia e urmatoarea ţară pe care vrea să o vadă. Doar face karate. Iau şi Egiptul pentru Meli. De câţiva ani vrea să mergem acolo. Apoi, mai mult pentru sufletul meu iau Mexic, Peru, Australia şi Noua Zeelandă. Cine ştie? Poate vreodată o sa ajung şi pe acolo. Dacă nu, măcar rămân cu ghidurile. Toată operaţiunea nu mi-a luat mai mult de treizeci de secunde. Mă duc la casă. Acolo, diviziunea muncii. Unul din băieţi îi dicta altuia ce cărţi am luat pentru a face bonul. Al treilea mă întreabă dacă vreau o pungă. Îi spun că vreau. “Dar ştiţi, costă şapte mii de lei vechi”. Nici o problemă, spun eu. În timpul ăsta una din fete îi tot spunea celui de la casă să mai aştepte şi să nu scoată încă bonul pentru că avea ea nu ştiu ce de făcut. În fine, uite cum le-am făcut eu safteaua. 85 de lei.

Plec. Aproape de Scala într-o băltoacă cinci porumbei se răcoreau. Erau aşa de haioşi că m-am oprit câteva secunde să-i urmăresc. Cam în dreptul Librăriei Dalles simt cum o picătură de transpiraţie se scurge pe tâmpla dreaptă. E bine dacă deabia acum încep să transpir.

De la Universitate văd pe Colţea o reclamă imensă. McDonald’s. Delicii à la Mediterana. Greek warp. Grande Italiano. Nu se poate! Greek WARP? Păi ce reclamă e asta? Mâncare din Star Trek? Nu am fost eu fan dar măcar atât ştiu şi eu. Warp-ul era un factor care multiplicat cu viteza luminii dădea viteza cu care se deplasa nava. Deci, trebuie să fie vreo greşeală de tipar. Dar chiar în buricul Bucureştiului? La km 0? În fine. O iau pe Carol apoi pe Moşilor şi ajung înapoi la clinică. Mă urc în maşina şi aştept. După un sfert de oră vin şi ai mei. Mama e OK. Poate să înceapă să meargă mai mult pe jos. Chiar e recomandat.

Plecăm. În Otopeni opresc la McDonald’s să-i iau Anei un Happy Meal. Mama şi tata ţin post. Vor doar câte un suc de portocale. Mie mi se cam făcuse foame. Dimineaţă nu mâncasem nimic. Îmi pică ochii pe specialităţile mediteraneene. Greek wrap. Aşa da frate! Pită, Tortilla, Wrap. Zii oricum. Dar nu “warp”! Comand pentru mine. Iau o gură. Gustos, nimic de zis. Şi încă o gură. Şi încă una. Ştiu că e junk food, oricât de mediteranean şi natural pare a fi, dar, din An in Paşte, o gură nu strică. Aşa cum nici o gură de aer de Bucureşti nu strică să iei din când în când.

Hot of the catwalk

Traduceam ieri docketul de la o comandă ce urmează să o lucrăm în septembrie. Pe lângă obişnuitele etichete de firmă, mărime, compoziţie şi carton cu preţ aflu că se mai pune încă o etichetă de carton. Cu logoul “Hot of the catwalk”.

Să se refere ei că e un model de rochie proaspăt prezentat pe podiumuri? Nu. Că atunci ar fi trebuit să scrie “Hot off the catwalk”. Nu era necesar, dar presupunând că ar fi trebuit să traduc şi logoul - aşa, pentru mine - atunci ar fi trebuit să scriu ceva de genul “frumuseţea răpitoare de pe podium”, nu?

Mă uit la distribuţia pe mărimi. Şi ce văd? 6-18. Mărimi englezeşti. Un zâmbet apare instantaneu în colţul gurii. Frate, păi eu intru lejer într-o rochie mărimea 18. Dacă trag burta poate intru şi într-una de mărimea 16.
Nu sunt misogin şi nici nu cred că trebuie să fii de marimea 8-10-12 pentru a fi considerată frumoasă dar a asocia podiumul de prezentare cu o femeie de statura unui bărbat mi se pare totuşi o exagerare.
Marketingul ăsta. Ce au ajuns companiile să facă pentru a-şi vinde marfa. Şi culmea, nu sunt companii de doi bani.
Chiar. Dacă aş fi o englezoaică de mărimea 18, oare, aş muşca momeala asta? M-aş lăsa influenţată de o etichetă? Mi-ar plăcea să cred că nu.

81

Alaltăieri am dus la mama un sac cu păpuşile Anei pentru a le sorta, a le pune în săculeţi mai mici, pe care apoi să-i agaţe de nişte cârlige prinse pe bibliotecă. Rezultatul recensământului: 80 de păpuşi. Vorbim doar de păpuşi. Nu punem la socoteală pisicuţele, iepuraşii, căţeluşii, webkinz-ii şi alte jucării din pluş.

Ieri am făcut curat prin garaj. Printre găleţelele colectate la mare, din acelea cu lopăţică, greblă şi forme pentru modelat nisipul, surpriză, am mai găsit o păpuşă. I-o dau Anei.

- Maaamiii, uiiite... am 81 de păpuşi!

Bravo fată! Bravo! Şi eu care credeam că ai peste suta.

Revedere 2010

Anca. Florentina. Iulia. Monica. Meli. Şi eu. YES! ŞASE!

De câţiva ani ne chinuim să organizăm revederi informale cu prietenii din anii de liceu. Cu familiile, la un grătar. Până în primăvară recordul era de cinci foşti colegi. Ei bine, ieri, vechiul record a picat. Parţial şi datorită Monicăi. Discutasem cu ea săptămâna trecută însă nu era sigură şi nici nu confirmase între timp. A ţinut secret şi ne-a făcut o surpriză. Foarte plăcută.

Aşadar vreo zece adulţi şi unsprezece copii au avut parte de o dupăamiază agreabilă la casa Ancăi din Iedera. Copiii s-au jucat. Au intrat şi în piscină. Piscină în care am intrat şi eu şi Dan, soţul Ancăi, pentru a-i supravegea mai îndeaproape. Apoi am stat la un pahar de vorbă în timp ce cartofii cu mărar, ceapă şi usturoi se coceau iar cărnurile se frigeau pe grătar.

Aseară pe la nouă şi jumătate Anca ne sună să ne spună că la inventariere s-au găsit o cremă cu protecţie solară şi un prosop. Cum nu le revendica nimeni, s-a presupus că erau ale noastre. Da, ale noastre erau. În acelaşi timp, Florentina tot insista ca Anca să primească feedback de la participanţi. Fetelor, cum să vă spun eu... Vremea a fost frumoasă. Copii şi-au văzut de ale lor. Am intrat în piscină. Am discutat. Am mâncat. Am băut. Apă şi sucuri naturale, ca să nu se înţeleagă altceva. A fost o dupăamiază plăcută petrecută alături de prieteni. Ce altceva să-mi doresc de la o astfel de întâlnire?

De fapt, pot spune ce-mi doresc. Înainte de plecare s-a întrezărit posibilitatea de a ne reîntâlni duminica viitoare. La noi acasă. Poate reuşim să inaugurăm grătarul de care am tot pomenit în postari anterioare. Ceea ce îmi doresc este să pot egala recordul Ancăi. De fapt, de ce să nu fiu cinstit, chiar mi-aş dori să-l bat. Nu avem piscină şi parcă nici curtea nu-i la fel de mare, dar, ce ziceţi? Mă ajutaţi?