D’ale Anei (iulie 2010)

Ana e în vacanţă. O aduc pe mama lui Meli să stea la noi cu Ana. Meli pleacă la serviciu. Le spune:

    - Pa, frumoasele mele!

Ana:

    - Doar eu sunt frumoasă. Babi e bătrână.

Scoteam maşina din curte. Ana era cu mine. Meli rămane în curte pentru a închide poarta. Pornesc uşor cu maşina pentru a ajunge în faţa porţii pe unde urma să iasă Meli.

     - Hei! Nu pleca! Aşteapt-o!

     - De ce? ... întreb doar ca să o tachinez puţin.

     - Că altfel te spuuun...

     - Cui?

     - Lu’ mama... Şi o să-ţi facă viaţa amară.

Discutam cu Ana despre numerele de înmatriculare. Observase că numărul maşinii e altul decât cel din poza care ne-au făcut-o cei de la PBN în ziua în care am luat maşina de la ei. Din vorbă în vorbă la un moment dat zice:
     - Tati, dar care e numărul cel mai mare? Eu pe ăla o să-l pun la maşina mea ...
     - Păi e ... nouă nouă nouă ...
     - Dar de ce nu e zece zece zece ... ?



Ana se juca. Într-o maşină decapotabilă pusese patru păpuşi. Două în faţă. Două în spate. Pe porbagajul maşinii erau puşi şi doi băieţei. Să ştie unde le este locul. La un moment dat băieţii se plâng că fetele merg cu viteză prea mare iar ei ameţesc.

Replica:

     - Voi băieţii trebuie să înţelegeţi felul fetelor. Trebuie să fiţi mai confuzi.

Cât adevăr... Cât adevăr ...

ROMânia

Nu a trecut nici o săptămână de când întrezăream speranţa că ne vom face bine. În acelaşi timp ziceam că am presentimentul că se va întampla ceva ce îmi va nărui şi această speranţă.

M-a pus dracu să mă uit aseară la TV. Şi acum am trei chestii despre care vreau să scriu.

UNU. Am văzut meciul Dinamo – Hajduk Split din turul ţ-şpe preliminar Europa League. Scor final 3-1. Dinamo a jucat bine. Mult mai bine decât a arătat în ultimul an. Dar nu am cum să nu remarc mentalitatea neaoşă. La 2-0 şi cu o grămadă de ocazii ratate baieţii au zis că merge şi aşa. S-au culcat pe o ureche şi uite cum dintr-o jumătate de ocazie croaţii au inventat un gol. Cu cuţitul la os ai noştrii au început iar să joace şi au marcat imediat. Şi apoi au mai avut încă o ocazie, şi încă una, şi încă una, şi tot aşa. Sper ca acest 3-1 să fie suficient deşi tare mi-e teamă de retur. Dar poate că e mai bine că s-a terminat 3-1 şi nu 4-1 sau 5-1. La un astfel de scor băieţii se duceau în Croaţia crezând că sunt în vacanţă. Aşa, la 3-1, sunt avertizaţi şi vor trebui să ia meciul de peste o săptămână mai în serios.

DOI. Aşa cum am aflat şi din reclamele de pe marginea terenului din Ştefan cel Mare, ne rebrenduim. Nu mai suntem România Mereu Surprinzatoare. Nici România Land of Choice. Acum suntem Grădina Carpaţilor. Ha! Şi pentru o frunză de trei parale am dat un milion de euro. Bravos frate! Asta ne trebuia pe criza asta. Iar onor madam Udrea zice ceva ce tradus în româna de zi cu zi sună “nu am prea multe detalii dar ministerul e acoperit de un contract beton”. Nu o să spun că poate românii făceau un branding mai bun, deşi e foarte probabil să fie aşa, dar dacă tot aţi dat contractul unor spanioli şi am fost ţepuiţi de ei, luaţi nene atitudine. Imediat. De ce vă e frică? Există alte şmecherii la mijloc? Oricum, fac pariu că toată povestea va fi uitată într-o săptămână. Şi cât de mult îmi doresc să mă înşel.

Nu ştiu ce e mai trist. Că cei care ne conduc fac asta sau că noi îi lăsăm. Propun ca următorul nostru slogan să fie “România, nimic nu ne mai surprinde”. Ăsta e un slogan să ţină o viaţă întreagă.

TREI. Vorbind de rebranding. Primele trei caractere erau scrise cu majuscule. Păi să vorbim de rROMi. De fapt despre o ştire cu ei. Francezii s-au săturat şi vor desfiinţa 300 de tabere de rromi. Apoi îi vor expulza. Cică îi şi amprentează şi li se interzice să reintre în Franţa. Nu ştiu dacă să plâng sau să râd. Să plâng pentru că se întorc ţiganii acasă. Şi deasemenea să plâng pentru că un stat fondator al UE încalcă dreptul la libera circulaţie, adică unul din cele patru drepturi pe care s-a bazat această construcţie. Dar nici nu pot să nu râd gândindu-mă că ţiganii oricum se vor întoarce în Franţa. Că doar nu lasă Parisul pe Ferentari.

Nu sunt de fel o persoană xenofobă. Nu am nicio problemă cu ţiganii care muncesc şi îşi văd de treaba lor. Am tot respectul pentru cei pe care îi văd cărând gunoiul sau măturând străzile. Cu cei care fură, cu cei care recurg la violenţă, cu cei care omoară, cu cei care fac trafic de tot felul. Da, cu ăştia am eu o problemă. Cu "naţia" asta de "oameni" sunt xenofob. Nu trebuie să fie ţigani.

Dar, spuneţi-mi şi mie, cum să nu râzi când te gandeşti că acum cinci-zece ani toată Europa sărea de cur în sus că ţiganii sunt asupriţi în România. Ei bine băieţi, acum când vedeţi cum e, spălaţi-vă cu ei pe cap.

Asta-i ROMânia: Râsu’ – Plânsu’

Decretez: Nu ne vom face bine. Niciodată. Iar orice speranţă, e doar temporară.

Vincent

Copil fiind am primit câteva albume cu tablouri. Fie albume cu picturi ale marilor maeştrii, fie albume axate pe câte un singur pictor, fie albume cu galerii precum Ermitaj sau Tetriakov. Fiecare din ele cu sute şi sute de pagini. Cum prea multe distracţii nu existau în acele vremuri stăteam uneori şi răsfoiam acele albume. De departe pictorul meu favorit era Rembrandt. Eram absolut fascinat de portertele lui. De fineţe, de detalii, de cât de reale păreau, de modul cum era folosită lumina. După ce am luat prima treaptă la liceu, în 1988, ai mei ca rasplată m-au dus în excursie în Rusia. Uniunea Sovietică de fapt. Moscova şi Leningrad. După ce am vizitat palatul Petrodvoreţ, lângă Leningrad, am mers cu feribotul înapoi în oraş. Apoi am vizitat şi Ermitajul. Atât cât puteai vizita din el în câteva ore. Chiar m-am bucurat când am recunoscut tablouri pe care deja le ştiam din albumele de acasă. Ţin minte că la un moment dat nu am mai rezistat şi am pus mâna pe un tablou de-al lui Rembrandt. Voiam să fac asta. Îmi doream atât de mult să pot pune şi eu mâna pe un tablou pictat de el. Custodele nu a fost prea încântat când m-a văzut dar oricum mustrarea lui nu a mai contat. Ştiam că ceea ce făcusem era probabil un lucru unic în viaţă. Foarte multă vreme Rembrandt a fost pictorul meu favorit.

Până în ziua în care l-am descoperit pe Van Gogh. De fapt în ziua în care am văzut a lui Noapte Înstelată. Când am văzut-o am rămas pur şi simplu uluit. Avea ceva ce mă atrăgea. Ceva făcea ca ochii să nu mi se mai despartă de tablou. Era ca un vis, care ştii că e vis, dar din care nu vrei să te trezeşti pentru că îţi place atât de mult. Da. Asta a fost senzaţia care am avut-o când am văzut acest tablou pentru prima dată. E drept, ştiam deja câteva tablouri ale lui... Mâncătorii de cartofi... Irişii... Florile Soarelui... Scaunele... Dormitorul din Arles... dar Noaptea Înstelată pur şi simplu m-a fascinat din prima clipă în care am văzut-o.

Căutam azi pe net Lanul de grâu cu ciori. Pentru un goblen. Da, din când în când îmi place să mai împung acul în etamină. Mă relaxează. E ciudat ca un bărbat să lucreze goblen, dar asta e. Unii se relaxează mergând la pescuit. Alţii se relaxează prin bodegi. Eu mă relaxez facănd sport, editând fotografii sau lucrând la câte un goblen. Mă rog. Ăsta-s eu de acum. Cum ziceam, căutând acest tablou am aflat că azi se împlinesc 120 de ani de la moartea lui Vincent. Mare pictor. Şi când te gândeşti că a început să picteze destul de târziu iar majoritatea tablourilor celebre - mă rog, acum orice tablou de-al lui e celebru - au fost pictate în ultimii doi ani de viaţă.

Vincent. Îmi aduc aminte de cântecul lui Don McLean. Londra. University of Westminster. School of Languages.  Două luni şcoală de vară. O dată pe săptămână aveam un laborator în care profesorul ne punea o melodie şi ne punea să scriem versurile.

Starry, Starry night...

Paint your palette blue and grey...

Look out on a summer's day ...

With eyes that know the darkness in my soul...

Singurul cântec la care nu am făcut nicio greşeală.

Câteva zile după aceea am fost la National Gallery şi am văzut alte câteva tablouri pictate de el. Am văzut Floarea Soarelui. Şi Scaunul. Şi Lanul de grâu cu chiparoşi. Mai erau încă două-trei tablouri dar sincer nu le mai ţin minte. Acestea trei erau cele mai cunoscute. De data asta nu am mai pus mâna pe niciunul. Şi aşa pentru a le vedea nu plătisem nimic. Pur şi simplu nu există taxă de intrare la National Gallery. Tot respectul. În schimb am cumpărat o insignă. O liră sterlină. Sau poate două. Nu eram obligat să fac asta dar aşa am vrut. Banii, oricât de puţini, sunt folosiţi pentru a păstra galeria deschisă în continuare gratis pentru oricine doreşte să o viziteze.

Azi s-au împlinit 120 de ani de la moartea lui Vincent Van Gogh. Mare pictor. Favoritul meu.

Duminica XXX

Înainte de prânz am scos-o pe Ana cu bicicletele prin oraş. Ne întorceam acasă. Pe stradă trece o maşină. Număr DB-69-XXX. Hmm. Am mai văzut-o şi cu alte ocazii. Prin Iedera şi Valea Lungă. Mergând tot pe bicicletă.

Ne ducem la ai mei să mâncăm de prânz. Ana rămane să doarmă acolo iar eu cu Meli ne întoarcem acasă. Meli se suie in pat.

XXX ? Nu. Nu întrebaţi. Ştiu, probabil titlul postării v-a dus cu gândul la asta. Dar nu. Iau bicicleta şi plec. La intrarea în Valea Lungă mă depăşeşte o maşină. BT-68-XXX. Ha! Ăsta n-a mai apucat să-şi pună 69 la număr? I-o fi luat-o altul înainte.

La întoarcere, prin Iedera, mă depăşeşte alta maşină. PH-68-XXX. Băi! Nu-i posibil! Şi ţie ţi-a luat-o altul înainte?

Ajung acasă. Îmi fac duşul şi mă sui în pat lângă Meli. Dormea încă.

XXX ? Băi obsedaţilor, v-am mai spus, Nu! Nu mai întrebaţi!

Am ajuns probabil la vârsta la care să ţii în braţe pe cineva drag valorează mai mult decât un XXX. Îmbătrânesc.

Un dram de speranţă

Poate că mai există un dram de speranţă. Pentru noi ca naţie. Dar pentru asta trebuie să avem în primul rând bun simţ. Dacă legea bunului simţ şi a respectului faţă de cei din jur va dicta, uşor, uşor cred că ne putem face bine.

Astăzi, pentru prima oară de când merg cu bicicleta pe şosea, nu am fost claxonat de nicio maşină. Ieri mi s-a întâmplat doar o dată. Şi am mers suficient de mult. Azi 35 km. Ieri 29 km. Să aibă şoferii mai mult respect? Să fi mers eu altfel? Nu cred. Eu am mers la fel ca şi până acum. Frumos, fără schimbari bruşte ale direcţiei şi aproape de marginea drumului. Să aibă în sfârşit şoferii ceva mai mult bun simţ şi să nu claxoneze când nu e cazul? Să fie de vină doar faptul că ieri ne apropiam de weekend şi erau mai relaxaţi? Că azi suntem deja în weekend? Nu ştiu. Rămâne de văzut în continuare.

Tot ce pot spune e că am fost foarte plăcut surprins de faptul că în cele două ore şi jumătate cât am mers pe bicicletă ieri şi azi doar un singur şofer m-a claxonat. Poate că mai există un dram de speranţă. Am totuşi presentimentul că în următoarele zile se va întâmpla ceva ce va nărui – a nu ştiu câta oară – şi această speranţă.

High Fidelity

Aseară am văzut la tv High Fidelity. De fapt am avut de ales între Taxi, cel cu Samy Naceri şi High Fidelity. Ambele filme plăcute. Ambele le-am văzut de nenumărate ori şi le ştiu pe de rost. Aseară am avut chef să văd comedia americană. De fapt, cred că criticii ar clasa-o drept comedie/dramă. Eu aş lua-o ca 99.99% comedie. Există o urmă de dramă în film dar să fim realişti. Există drame mult mai mari pe lumea asta decât cele prin care trece personajul principal.

Oricum, distribuţia e placută, filmul uşor şi relaxant. Aşa, ca de vacanţă. Rob, personajul principal îşi tot făcea Top 5 - uri. Ba cu despărţiri dureroase. Ba cu cântece. Ba cu meserii care i-ar plăcea.

Mai am puţin până la vacanţă. Hai să fac şi eu un Top 5 cu filme pe care le-aş lua cu mine.
           1. Mr. & Mrs. Smith 

           2. You've Got Mail 
           3. The Replacements
           4. High Fidelity
           5. Serving Sara

De fapt nu e un Top 5 ci mai mult o listă cu filme presupunând că:
           1. Plecăm undeva în vacanţă şi
           2. Aş avea chef de un film şi
           3. Aş avea timp pentru un film şi
           4. Ana nu se uită ea la DVD-ul portabil care-l luăm cu noi.
           5. Slabe şanse să văd vreunul.

Fotbal. Din nou.

Discutam săptămâna trecută cu prietenii din liceu. Avem un Grup pe Yahoo. Din una în alta am ajuns să discutăm despre fotbal. Am aflat că nu am fost singurul suporter al Olandei la mondialul care tocmai s-a încheiat. Un prieten a avut “tupeul” să-mi spună că olandezii nu sunt ai mei. Păi ai cui să fie frate? Ca să-i dovedesc că sunt un vechi fan am început să înşirui jucători din echipa din 1988. Echipa care m-a făcut să devin fanul lor. Echipa care a câştigat titlul european.

Şi am început să scriu ... Van Breukelen, Van Aerle, Van Tiggelen, Wouters, fraţii Koeman (Ronald a fost foarte multă vreme fundaşul meu favorit dar şi Erwin, mijlocaşul, nu era rău deloc), Vanenburg, Kieft, Rijkaard, Gullit, Van Basten. Mi-au ieşit unsprezece. Toată echipa. De-a lungul timpului mi-au plăcut şi alte echipe dar cu siguranţă nu voi putea enumera primul unsprezece al niciunei alteia. De fapt, să fiu corect. În echipa de mai sus Wim Kieft nu era titular de drept dar îmi plăcea că înscria aproape fiecare dată când era introdus. Chiar dacă intra pe final de meci. A fost şi cazul meciului cu Irlanda la acel european. Era ultimul meci din faza grupelor şi Olanda pentru a ajunge în semifinale trebuia să câştige.

De atunci am văzut câteva meciuri ireale. Milan bate pe Real cu 5-0. Monaco bate pe La Coruna cu 8-3. Manchester bate pe Roma cu 7-1. Liverpool bate pe Besiktas cu 8-0. Cu toate acestea parcă nu am văzut niciodată o echipă dominand aşa de categoric o alta  precum a făcut-o Olanda în acel meci din 1988. Şi nu a câştigat decât cu 1-0. Spectaculoasă echipă.

Îmi trec acum prin minte alte meciuri nebune.

Werder Bremen – Anderlecht : 5 – 3. Belgienii conduceau la pauză cu un incredibil 3-0. Nemţii au făcut spectacol în cea de a doua repriză şi au întors rezultatul.

Manchester United – Real Madrid : 4 – 3. Realul a condus cu 1-0. Apoi cu 2-1. Apoi cu 3-2. De fiecare data ManU a egalat. Iar apoi a mai înscris încă o dată. Insuficient totuşi pentru că în tur spaniolii  câştigaseră la două goluri diferenţă.

Milan – Liverpool : 3 – 3. Finală de Champions League. La pauză Milanul conduce cu 3-0. Liverpool îşi revene, înscrie de trei ori şi apoi câştigă meciul la penaltiuri.

Chelsea – Liverpool: 4 – 4. Chiar dacă favoriţii mei – “Cormoranii” – nu s-au calificat mai departe am rămas încă o dată impresionat de unitatea lor, de puterea de reorganizare, de voinţa si disponibilitatea lor la efort.

Da. Am văzut până acum câteva meciuri ce par desprinse dintr-o altă lume. Cu ritm şi evoluţii extraordinare ale scorului. Cu toate acestea echipa Olandei ‘88 îmi va rămane întotdeauna în memorie. Văzându-le jocul am înţeles ce înseamnă fotbalul total. În amintirea acelei echipe voi fi fanul lor. Pentru totdeauna.

Weekendul acesta începe iar campionatul. În curând va începe şi Liga Campionilor. Trebuie să-mi reactualizez echipele din Echipa Fantastică şi Dream Cup.  Offf!  Fotbalul ăsta nu mai ia vacanţă? Nu mă obligă nimeni să mă uit. Probabil voi adopta aceeaşi atitudine ca şi în ultima vreme. Mă uit din An în Paşte. Pe fugă. Şi doar la ceva ce promite spectacol. Vacanţa mi-o iau când vreau eu! 

Rugby time

Spre prânz am savurat un meci de rugby. Dar nu orice meci. Meci din Tri-Nations. Noua Zeelandă - Africa de Sud. De fiecare dată când văd un astfel de meci îmi vine în minte clasica comparaţie între fotbal şi rugby.
Fotbalul: Joc de gentlemani jucat de huligani. Rugbyul: Joc de huligani jucat de gentlemani.

Sunt încă sub efectul victoriei categorice a neozeelandezilor. Doar sunt favoriţii mei. Mă gândesc că e şi greu să nu-ţi placă cum joacă All Blacks. Cât de frumos poate fi un meci de rugby când este jucat ca la carte. Dacă ar exista un fel de dicţionar multimedia în dreptul cuvantului rugby în loc de definiţie ar trebui să fie pus un astfel de meci.
În meciul ăsta văzut un eseu absolut extraordinar. Eseu care mi-a adus aminte de Jonah Lomu. Mare jucător. Probabil cel mai mare.

Îmi aduc aminte de primul meci de rugby “adevărat” pe care l-am văzut. Imediat după revoluţie. Februarie 1990. Eram la Aurelian. Îşi serba ziua. Pe TVR începuseră să dea meciuri din Turneul celor 5 Naţiuni. Parc des Princes. Paris. Franţa - Anglia. Toţi care se strânseseră să se uite la meci ţineau cu Franţa. Doar eu ţineam cu Anglia. Ei bine, în acea zi, englezii au măturat terenul în lung şi-n lat cu francezii. Iar spre final numarul suporterilor Angliei crescuse. Copii. De.

Urma scapă turma

A trecut şi acest Campionat Mondial de fotbal. Ţin minte ce ne-a spus cu mulţi ani în urmă o profesoară din gimnaziu. Copii, să ţineţi minte că întotdeauna prima şi ultima impresie contează. Nu prea contează ce se întâmplă între aceste două momente. Cel mai mult contează prima şi ultima impresie. Despre cineva sau ceva. Avea dreptate.

O primă impresie nu o prea aveam formată despre acest Mondial pentru că nu am urmărit prea mult din meciurile din grupe. Am zis că poate spre final mă voi revanşa. Oricum meciurile care contau cu adevarat erau cele din fazele finale.

Am văzut ceva spectacol şi dramatism în sferturi. Am văzut în prima semifinală probabil cel mai spectaculos gol al campionatului – acea bara-gol aproape de vinclu a lui Van Bronckhorst. Vorbind de bară, în acea semifinală bara a fost aliatul olandezilor. La toate cele trei goluri olandeze mingea a atins-o înainte de a intra în poartă. Nu degeaba Africa de Sud a fost colonie olandeză. La finalul acelei semifinale un lucru cert: titlul de Campioană Mondială rămânea în Europa.

A urmat semifinala Germania-Spania. Reeditarea finalei europeanului de acum doi ani. În Germania caracatita-oracol Paul prezisese că Spania va câstiga. Şi aşa a fost. Paul nu va fi servit la restaurantul gradinii zoologice. Ca fel principal. Cel puţin deocamdată. Odată şi odată i se va termina şi lui norocul. Cât despre meci ce se poate spune? S-a animat deabia dupa golul lui Puyol. Cam târziu totuşi.

Finala mică? În buna tradiţie am pornit televizorul cu un minut înainte de primul gol. Nu comentez prea mult. Meciul mi-a plăcut. A avut o evoluţie frumoasă a scorului. Iar cireaşa de pe tort a fost bara lui Forlan din prelungiri.

Speram ca marea finală să fie câştigată de olandezi. De ce? Pe scurt, pentru că:

  - câştigaseră toate meciurile până în finală, unele chiar entuziasmant.

  - pierduseră deja două finale la mondiale.

  - toata lumea o vedea Spania favorită.

  - şcoala olandeză de fotbal mi se pare mai bună decât cea spaniolă.

  - voiam ca Paul, caracatiţa, să dea greş.

  - pur şi simplu îmi place portocaliul olandez.

Ştiu. Ştiu. Cel puţin ultimele două motive sunt puerile.

Prima repriză. Spania a început mai bine. Apoi Olanda şi-a revenit. Ambele echipe au avut ocazii destul de mari. Per total, o repriză echilibrată.

A doua repriză. Jocul s-a mai deschis. Au mai apărut şi greşeli dar parcă meciul s-a mai animat. A devenit mai spectaculos.

Prelungirile. Parcă ambele echipe au lăsat garda jos. Ocaziile de gol parcă s-au înmulţit. Cu trei minute înainte de final Iniesta marchează.

Final frumos de Campionat Mondial. Păcat că nu au câştigat olandezii mei. Păcat pentru motivele menţionate mai devreme. Olandezii au fost mai nervoşi. Mai duri. Mai tensionaţi. Parcă şi arbitrajul cu erorile sale a contribuit la această stare. Însă spanolii au jucat per total mai bine acest meci şi cred că au câştigat pe merit finala.

După cum spunea profesoara din gimnaziu, (şi) ultima impresie contează. La acest mondial urma scapă turma. A fost un mondial frumos. Poate mă mai uit şi peste patru ani. Punct.

Aseară, printre picături, în pauzele meciului şi în momentele de întrerupere schimbam canalul pentru a vedea, cât se mai putea vedea, din Dirty Sexy Money. Episodul doi. Credeaţi că am uitat de el? Nu. Nu. Nu. Nu deocamdată.

Avem rubeolă

Cum de se întâmplă să aflăm că suntem bolnavi ori seara, ori în weekend, ori într-o zi de sărbătoare? Probabil că există vreo lege a lui Murphy. Şi doctoriţa Anei ne-a confirmat că încearcă să fie acasă seara. Şi în weekend. Şi de sărbători. Atunci încep să sune telefoanele de la părinţii agitaţi şi panicaţi.
Cum spuneam... Într-o seară, de weekend, am aflat că ... Avem rubeolă. Ana are. Meli a avut când avea şase luni. Eu am avut la 24 de ani. Când făceam armata. Am stat aproape două săptămâni acasă. E drept, o parte din tovarăşii de armată se uitau puţin mai ciudat la mine când m-am întors. Nu că le-aş fi dat şi lor. Ci pentru că bănuiau că boala era doar pe hârtie. Că făcusem rost de vreo scutire. Nu. Chiar am avut rubeolă. Oare ce or mai face vechii camarazi? Ce o mai face Marius? Dar Dan? Dar Cătălin? Meiroşu? Velcea? “Mirşică”? “Micuţul”? “Coresi”? “Robo”? “Poro”? “Porta”? “Olteanu’”? Ceilalţi?
Nu am mai ţinut legătura. Poate că o să aştern odată pe blog şi câteva amintiri din armată. Poate o să iau legătura cu Cătălin. Cătălin Şoloc. Din plutonul nostru e probabil cel cu cea mai mare notorietate. I-am văzut anii trecuţi câteva emisiuni la TV. Dar cum nu sunt un fan al motoarelor, le urmăream din An în Paşte. Poate găsesc pe net vreo adresă de mail şi îi scriu. În fine.
Pentru că mama a ieşit din spital, zilele trecute mă gândeam să organizăm o întalnire informală cu prieteni din liceu. Cu familiile lor. Cu câţi vor putea veni. Mă gândeam: Să organizăm un grătar sâmbăta viitoare? Ori peste două săptămâni?
Dar acum ... avem rubeolă. Amânăm întâlnirea puţin. Pâna îi trece Anei. Şi zic că ar fi bine să mai aşteptăm puţin şi după aceea. Vrem să avem conştiinţa împăcată că nu pleacă vreunul din copii cu rubeolă de la noi. De, mai suntem şi zgârciţi. Nu dăm nimic din ce-i al nostru.
Avem rubeolă ... Deocamdată petrecem cu Nurofen şi Eferalgan.

Dirty Sexy Money

În ultima vreme nu prea m-am mai uitat la filme. Nu prea am mai avut timp. Parcă nici chef. Nici răbdare. Până acum câţiva ani mă uitam până la sfârşitul filmelor chiar dacă nu-mi plăceau. Dacă îl urmăream de la început, atunci voiam să ştiu cum se termină. Acum? N-am niciun regret dacă schimb canalul sau pur şi simplu închid televizorul şi mă culc.

Poate că nu mă credeţi dar filme precum Matrix (2 şi 3), seriile Piraţilor din Caraibe, Lord of the Rings, Harry Potter sau relativ recentul Avatar, nu le-am văzut. Nu pentru că nu am avut ocazia. Cu excepţia ultimului cred că celelalte au fost date până şi la TV. Pur şi simplu nu am simţit nevoia.

Serialele? Sunt cam în aceeaşi situaţie. Avantajul lor este că episoadele sunt mai scurte. Şi nu-i bai dacă pierzi vreunul. Recuperezi pe parcurs. Asta în eventualitatea în care episoadele au vreo legătură între ele.

Au trecut vremurile când deabia aşteptam ziua sau ora la care începea Dallas-ul. Sau Twin Peaks. Sau Dosarele X. Chiar! Cred că doar un episod am ratat din el. Dar şi pe ăla i-am pus pe prieteni să mi-l povestească.

Dar Sclava Isaura? Vi-l mai amintiţi? Oare de ce mă uitam? Pentru că toată familia se uita? Pentru că aveam doar un singur televizor? Cred că nici televiziune prin cablu nu aveam pe vremea aceea deci nu puteam alege altceva.

He! He! Vă amintiţi de Zack din Salvaţi de Clopoţel? De aventurile lui Sam din Capcana Timpului? De Dr. Ross, bărbatul fatal din E.R.? De echipa de medici din M*A*S*H? De nebuna de Ally McBeal? De grupurile de prieteni din Taxi, The Naked Truth, Seinfeld sau ... Friends? Ce vremuri!

Acum mă mai delectez cu câte un episod din Neveste Disperate, Dr. House sau Anatomia lui Grey. Mă bucur când văd câte un episod dar nu pot spune că le vânez săptămână după săptămână, sezon după sezon.

Duminică seara trecând de pe un program pe altul văd ca era un film pe Kanal D. Am realizat mai târziu că era de fapt un serial. Cred că începuse doar de câteva secunde. E ciudat cum doar câteva cuvinte dintr-un monolog, nişte vorbe prinse din zbor, o anumită tonalitate te acaparează şi nu mai apeşi butonul telecomenzii. Americanii ăştia ştiu ce fac. Dirty Sexy Money este numele serialului. Episodul pilot a fost unul fin şi relaxant, cu umor şi situaţii întortocheate. Şi distribuţia este una reuşită. Mi-a făcut plăcere să-i văd pe Donald Sutherland sau William Baldwin jucând aici. Cred că va fi un serial interesant de urmărit şi în continuare. 

Rămâne cum am stabilit

Tocmai s-a terminat meciul Spania-Paraguay. 1-0. Avem trei echipe europene în semifinale. Ce ziceam? Că acum mă uit, dacă mă uit, cel mult 15 minute la un meci de la Cupa Mondială? Păi cam tot atâtea m-am uitat şi la meciul ăsta.
După ce am spălat-o înainte de culcare pe Ana îmi aduc aminte de meci. Dau pe TVR şi ce văd? Un paraguayan se pregătea să bată un penalty. Bate si ratează.
Nici nu se termină bine reluarea că în faza următoare arbitrul dă penalty pentru Spania. Marchează Alonso. Arbitrul anulează golul pentru că intraseră jucători în careu înainte de execuţia penaltyului. Sunt curios cum o fi fost când a executat paraguayanul mai devreme. Chiar nu a intrat nimeni în careu înainte de a şuta acesta?
Spaniolul execută din nou penaltyul dar de această dată ratează. Un penalty se ratează, nu se apară. La reluare văd ca ar mai fi trebuit imediat acordat un nou penalty pentru un fault făcut de portarul paraguayan. Dar arbitrul nu dictează nimic. Scorul rămane 0-0.
Îmi zic: Dau mai târziu iar la meci. Şi încep să schimb canalele. Văd câte puţin din filmele de pe ProTV, Antena1 şi Prima. Dau înapoi pe TVR şi vad în reluare cum o mingie loveşte bara porţii apoi David Villa şutează, balonul loveşte bara din stânga portarului apoi o loveşte pe cea din dreapta şi intră în poartă. E 1-0 pentru spanioli. Aflu că-i minutul 84. Urmăresc meciul până la final. Mai sunt două ocazii de gol, destul de mari, câte una de fiecare parte.
Sunt convins că şi de această dată prinsesem din meci ceea ce fusese mai important.
Aştept să fiu contrazis, dar sincer nu cred să fi existat în meci faze mai interesante şi mai controversate decât cele enumerate mai devreme.
Păstrăm eficienţă maximă în raportul Spectacol/Timp.

Încântare pe iarbă

Noaptea trecută Uruguay învingea Ghana la penaltyuri după ce Ghana ratase un penalty în minutul 120 al meciului. Penaltyul respectiv fusese acordat africanilor pentru un henţ al unui atacant sud-american care dacă nu respingea mingea de pe linia porţii ai lui ieşeau din competiţie. În momentul în care ganezul a ratat acel penalty am avut presentimentul că uruguayenii vor câştiga meciul la penaltyurile de la final. Aşa e în viaţă. Şi viaţa mi-a dat dreptate.
Azi Argentina pierde cu 0-4 în faţa Germaniei. Poate nu mă credeţi, dar sincer, mă aşteptam. Scorul, poate, e o surpriză. Rezultatul însă nu. Oricum, felicitari germanilor! Argentinienii ar trebui să-şi angajeze un antrenor serios. O naţiune care trăieşte prin fotbal ar trebui să ştie că foarte rar un mare jucător este şi un mare antrenor. Oare faptul că deabia s-au calificat la Mondiale nu i-a pus pe gânduri?
Mă menţin totuşi pe linia directoare pe care mi-am impus-o la începutul Cupei Mondiale. Aceea de a nu mă uita la toate meciurile iar la cele la care totuşi o fac să nu mă uit prea mult. Nu cred că a fost vreun meci din care să văd per total mai mult de un sfert de oră. Dar nu ştiu cum se face că în sfertul ăla de oră se întâmplă cam tot ce e mai interesant în meci. Goluri, eliminări, alte faze controversate.

Dar despre alt fel de încântare pe iarbă vreau să scriu.
Am urmărit dupaamiaza aceasta finala de dublu masculin de la Wimbledon. Perechea suedezo-română Lindstedt-Tecău a ajuns în finală. Urmărisem marţi şi joi meciurile lor din sferturi şi respectiv semifinale. Atunci ei au învins perechi mai bine cotate. Şi au făcut-o destul de categoric printr-un joc solid şi fără prea multe greşeli. Suedezul, cu foarte multă experienţă, era excelent la fileu. Românul servea ca nimeni altcineva şi îi ieşea cam tot ce îşi propunea.
În finală ai noştrii întalneau perechea austriaco-germană Melzer-Petzschner. Ambii, jucatori buni la simplu. Şi complementari la dublu. Melzer e austriacul ăla "încăpăţânat" de care spuneam într-o postare anterioară că l-a eliminat pe Djokovic la Roland Garros. Iar Petzschner i-a pus reale probleme lui Nadal chiar la acest Wimbledon. Din punct de vedere al clasamentului la dublu perechea teutonă pleca teoretic cu şansa a doua. Aveam totuşi sentimentul că ai noştrii plecau cu această a doua şansă. Şi am avut dreptate. Au pierdut în trei seturi.
Trec rapid peste uşoara dezamăgire că un român putea triumfa din nou la Wimbledon pentru că meciul a fost frumos. Foarte frumos. Şi foarte spectaculos. Voleu după voleu. Smash după smash. Garnisit cu câte un stop fin, lob, lung de linie sau passing shot care nu realizai de unde era scos. Cei patru de pe teren erau nişte magicieni. Niste magicieni făra joben şi baghetă. Îmbrăcaţi în tradiţionalul alb. Erau doctori. Doctori în tenis. Totul era o adevărată încântare. Nu cred că există sport mai frumos ca tenisul. Iar dacă este jucat la dublu de nişte băieţi profesionişti acesta devine cel mai spectaculos sport din lume. Nu am nici o rezervă când fac această afirmaţie.
Vreţi vreo dovadă? Dovada este meciul în sine. Urmăriţi finala asta, eventual prin ochii unui suporter al perechii Melzer-Petzschner, priviţi-mă apoi în ochi şi spuneţi-mi că nu este aşa.

Cura de cireşe

Săptămâna trecută, cred că vineri, mă întreabă tata dacă vreau să merg până la Malu cu Flori să luam nişte cireşe. Avem o livadă acolo. Cum întotdeauna sunt dornic de plimbare, nu puteam spune nu. Seara eram înapoi acasă cu o copăiţă plină cu cireşe. Erau aproape negre, dulci dar nu foarte dulci, zemoase şi mari. Destul de mari. Doar de curiozitate am luat cinci cireşe, le-am rupt cozile şi le-am pus pe cântarul de bucătărie. Greutate: 46 grame. Bun, deci o medie de vreo 9 grame. Nu pare mult dar e destul.

După ce am mai împărţit din ele tot au rămas. Destule. I-am spus bunicii mele că saptămâna care urma să nu facă nimic special de mâncare pentru mine pentru că eu mă voi îndopa cu cireşe. Urăsc să văd că mâncarea este irosită, se strică sau este aruncată. De aceea nici nu-mi place să las ceva în farfurie. Ştiu că nu era bine ceea ce făceam, dar până acum un an chiar dacă eram sătul şi rămânea ceva mâncare în farfurie preferam să o îndes şi pe aia în mine decât să o văd aruncată. Acum când am revenit la o alimentaţie cât de cât normală am găsit o soluţie şi la asta. Pun în farfurie doar jumătate din cât cred eu că aş mânca şi atunci când termin, dacă mai simt nevoia, îmi mai pun. Asta nu înseamnă că mâncarea nu se poate irosi în continuare. Dar măcar nu mai am acel sentiment de vinovăţie.

Bun. Să revin la cireşe. Cred că mai bine de o zi şi jumătate am mâncat doar cireşe. Chiar n-am simţit nevoia să mănânc carne, lactate sau orice altceva. Apoi îmi trece prin minte o întrebare: O exista vreo cură cu cireşe? Căutare pe Google - cura cireşe - şi ghici: Există! Se pare că există chiar de mai multe feluri. Există o cură de cireşe exclusivă, ce durează 3-4 zile, dar şi o minicură pe o durată mai mare dar în care nu trebuie făcut exces de grăsimi animale, zaharuri rafinate sau alcool. Alcool nu beau de fel. La grăsimi am cam renunţat. Cu zaharurile mai greu. M-am reobişnuit să mananc ceva dulce în fiecare zi. Dar oricum nu foarte mult. Şi mai fac şi mişcare.

Ce mai aflu eu de pe net despre cireşe? Păi aflu că cireşele conţin:

Apă. 75-89%. Nu zău!

Zaharuri. Ce surpriză!

Acizi organici. Măi să fie. Ziceti voi?

Vitamine (A, B1, B2, B6, C, E, P, PP). Există vreun fruct care să nu le conţină? În diverse procente, bineînţeles.

Acid pantoteic. Aoleu! Păi ăsta nu-i B5-ul? De ce nu-l încadraţi la acizi organici? Sau, mai bine, la vitamine?

Minerale (potasiu, fier, calciu, magneziu, fosfor, zinc) şi oligoelemente (zinc, cupru, mangan). Frate, m-aţi dat gata. Trebuie să mănânc şi eu cireşe. Au de toate!

Aaaa... Să nu uit! Ce m-a distrat şi mai mult era faptul că, în cazul minicurei, cantitatea de cireşe ce se mânca într-o zi se împărţea în trei. În trei ce? În trei prize! Frate! Nu puteau spune porţii, părţi sau alt sinonim? Trebuiau să zică prize? Îmi şi imaginam un drogat aplecându-se peste o măsuţă d-aia joasă, gen de cafea, încercând să tragă pe nas o liniuţă. O liniuţă de cireşe. Da! Imaginea asta a făcut să nu regret total timpul pierdut cu cititul acelui articol.

Acum, lăsând gluma la o parte, în ultima săptămană din punct de vedere cantitativ mai bine de jumătate din hrana mea a fost reprezentată de cireşe. Dar nu le-am mancat pentru ceea ce conţin. Sau pentru a face o cură à la carte. N-am înnebunit. Nu încă. Pur şi simplu am mâncat cireşele pentru a mă sătura până la anu’.

În final mai am de făcut doar o observaţie. Lupta cu limba română este tare grea. Pentru unii. Cred că în jumătate din cazurile în care am scris “cireşe” eram tentat să scriu “cireşi”. Ştiu. Ştiu că nu era corect. Doar mâncam fructele, nu pomii.

Flori de tei

Aseară ajung acasă la zece fără zece. Îmi zic: timp nu mai am să mă joc cu căţeii dar măcar să le pun apă proaspătă şi să le dau de mâncare. Intru în curtea fetelor şi simt miros de tei. Teiul înflorise. În sfârşit.

Stop cadru.

Mă întorc cu 22 de ani în urmă. Acelaşi miros de tei. Cald. Repetam pentru treapta întâi. Fac o pauză. Mă duc la geam şi văd copiii de pe stradă. Se jucau.

        - Hai afară Răzvă!

        - Nu pot... Învăţ...

Stop cadru.

Doi ani mai târziu. Deja-vu. Acelaşi miros de tei. Tot cald. Repetam pentru treapta a doua. Altă pauză, acelaşi dialog:

        - Hai afară Răzvă!

        - Nu pot... Învăţ...

Pentru mine, mirosul de tei este şi va fi întotdeauna asociat cu examenele. Cu pregătirea lor. Cu inerentele emoţii.

Nu-mi pare rău că acum 22 de ani nu am ieşit la joacă pe stradă. Dacă stăteam să mă joc în loc să învăt poate că nu aş fi intrat în aceeaşi clasă la liceu. Poate nu aş fi avut aceiaşi colegi. Aceiaşi prieteni. Viaţa mea era poate alta. Total schimbată. Acum sunt mulţumit cu ceea ce am şi nu aş schimba nimic. Absolut nimic.