V-am zis eu?

Aseară am aflat decizia Curţii Constituţionale de a bloca tăierea pensiilor. Cu un aer condescendent aş putea spune: V-am zis eu?

Dar nu. Nu am să o fac. Orice om cu un dram de bun simţ ar fi spus că decizia guvernului de a tăia pensiile este neconstituţională şi prin urmare ilegală. Ce mi s-a mai confirmat aseară? Mi s-a confirmat că, aşa cum spuneam şi în postarea despre tăieri, există unii pensionari mai pensionari decât alţii. Aceeaşi Curte Constituţională a hotărât recalcularea tuturor pensiilor speciale. Bun! Bravo! Cu o excepţie: pensiile magistraţilor.

Nu mai comentez nimic. Spun doar ceea ce spun de câţiva ani: Nu ne mai facem bine.

O întrebare va rămâne: Dacă nu facem rost de bani de la pensionari, atunci ce taxă mărim?

Pariez că TVA-ul.

Meciul care nu ar fi trebuit să se termine vreodată

70-68. Nu. Nu este scorul unui de meci de baschet. Este scorul ultimului set al meciului de tenis dintre francezul Nicolas Mahut şi americanul John Isner din primul tur al Wimbledonului de anul acesta. Meciul care s-a întins pe durata a trei zile. Meciul cu cel mai lung timp efectiv de joc din istorie. Meciul cu cele mai multe puncte jucate. Meciul cu cele mai multe gameuri jucate. Meciul în care s-au servit cei mai mulţi aşi din istorie. Meciul ce nu va fi uitat vreodată.
Nu există sufieciente superlative pentru a descrie jocul acestor doi luptători ai zilelor noastre. Zeci de copii de mingii şi arbitrii de linie s-au perindat pe teren, în cea de-a doua zi tabela de scor şi-a dat sufletul iar arbitrul a simţit nevoia de a se da jos din scaun pentru a-şi dezmorţi picioarele, însă aceşti doi gladiatori moderni au continuat să-şi aplice lovitură după lovitură. As după as. Da, au mai existat şi momente de lipsă de concentrare. Da, a mai fost câte un voleu ratat dar calitatea jocului a fost una bună. Extraordinar de bună.
James Van Alen a inventat tie-break-ul în 1965. Şi de regulă este folosit şi în ultimul set. Dar laud decizia francezilor şi englezilor de a face o excepţie de la această regulă în setul decisiv al turneelor de la Roland Garros şi Wimbledon. Întotdeauna vor exista păreri pro şi contra. S-ar putea scrie foarte mult numai despre aceste aspecte dar mă bucur că englezii şi francezii au luat această decizie. Măcar în ultimul set să se joace tenis aşa cum a fost el conceput.
În Statele Unite, locul unde s-a născut Van Alen, locul unde spectacolul este la el acasă, un astfel de meci nu va putea avea loc. Niciodată.
În ziua în care Van Alen a murit, Stefan Edberg pierdea cu scorul de 6-4 6-7 6-7 6-7 o semifinală de Wimbedon în faţa lui Michael Stich. La câteva ore după meci auzind de moartea lui Van Alen, Edberg a declarat că dacă acesta nu ar fi trăit probabil că la acea oră el încă ar mai fi jucat cu Stich în acea semifinală.
Bine că atunci nu s-a ajuns în setul decisiv. Nouăsprezece ani mai târziu meciul Mahut-Isner ne arată adevărata dimensiune a celor spuse de Stefan.
Acest meci nu ar fi trebuit să se termine. Niciodată. Oricum ambii jucători sunt învingători. Acest meci a intrat în istorie. Isner, la finalul celei de a doua zi a meciului spunea: "Nothing like this will ever happen again. Ever". Nimic mai adevarat.
Dincolo de cuvinte, în istorie vor rămâne câteva date tehnice ce greu vor putea fi egalate vreodată:
                  Isner - Mahut = 6-4 3-6 6-7 7-6 70-68
                  Timp efectiv de joc = 11 ore, 5 minute
                  Aşi Isner : 112
                  Aşi Mahut : 103
                  Puncte câştigate Isner = 478
                  Puncte câştigate Mahut = 502
Mă bucur că am avut şansa şi privilegiul de a putea urmări în direct ultimele 49 gameuri ale acestui meci. 
Într-o lume perfectă acest meci s-ar fi jucat la infinit.

Recunoştinţa

Că sistemul sanitar românesc este în fibrilaţie ştiam şi am simţit-o din plin în ultima vreme prin intermediul celor dragi.

Însă acest sistem nu este lăsat să moară datorită profesionalismului unor doctori precum Dumitru Săvoiu, Mihaela Rugină, Dan Deleanu, Vlad Iliescu sau Şerban Bubenek.

Datorită lor precum şi a altor cadre medicale mama mea s-a născut a doua oară. Şi eu deasemenea.

Doamnelor şi domnilor aveaţi respectul meu. Acum aveţi şi recunoştinţa mea.

Maşinile şi şoferii

Există legatură între o maşină şi cel ce o conduce? Putem spune ceva despre caracterul şi personalitatea şoferului doar uitându-ne la maşină? Probabil că da. Sau măcar uneori.

Ieri dupăamiază mă întorceam de la Fundeni unde fusesem în vizită la mama. E internată de o săptamană. Dar nu vreau să vorbesc despre asta acum. De la Fundeni am ieştit spre pădurea Androneasa şi apoi pe centura Bucureştiului spre Ploieşti. La un moment dat pe centură vine din spate un X6. Nu foarte tare dar oricum mai tare decât suta cu care mergeam eu. Am trecut pe banda întâi şi i-am facut loc să treacă. Mi-l şi imaginam pe şofer cu lanţul la gât şi ochelari de soare. Cel puţin parţial am avut dreptate. Avea ochelari. Avea şi ditamai brătara de aur pe încheietura mâinii drepte. De lanţul de la gât nu ştiu nimic. N-am apucat să văd. Surpriza ceva mai mare a fost numărul maşinii. Deşi îl ţin minte, nu-l voi reproduce exact. OT-XX-VIP. Luaţi OT ca fiind Oltenia, nu neapărat judetul Olt. Nu mă întelegeţi greşit. Nu am nimic cu oltenii. Putea fi la fel de bine bucureştean, constănţean, moldovean sau ardelean. Poate că nici nu trebuia să vă zic din ce zonă a ţării era. Chiar nu contează.
Ce mai poţi să spui despre personalitatea unui astfel de şofer? Nu e deja un clişeu? Chiar şi dacă numele meu era Victor Ion Popa tot nu-mi puneam numărul ăsta la maşină. Iar dacă mi se repartiza numărul ăsta din oficiu la înmatriculare cred că scoteam bani din buzunar pentru a mi se da altul. Nu mai zic că şi dacă aş avea banii pentru a-mi cumpăra un X6 tot nu cred că mi-aş lua unul. Să presupun că ar trebui să “sparg” cel puţin 60.000 euro pe maşini, tot nu mi-aş lua un X6. Eventual aş găsi două maşini în jurul a 30.000 euro. Lexus 250IS si Jaguar X-Type sunt primele care îndeplinesc acest criteriu şi îmi vin în minte. Da, să am maşinile astea două în locul unui X6 cred că m-ar face înzecit mai fericit. Dar bine, ăsta sunt eu. Aşa gândesc acum. De fapt, dacă acum aş avea 60.000 euro cred că mi-aş lua o maşină de 10.000, cel mult 13.000 euro iar restul l-aş folosi în alt mod. Mai chibzuit. Oricum pe criza asta şi să-ţi iei o maşină de 13.000 euro mi se pare un gest necugetat. În fine.

Pe DN1 între Tîncăbeşti si Ciolpani un Golf negru îmi dă de departe flash-uri. Deşi mergeam tot cu suta trec pe banda întâi, îl las să treacă şi trec înapoi pe banda a doua. Avea număr bulgăresc. De Ruse. Dar bănuiesc că nu era bulgar. Voi ce ziceţi? Nu ştiu dacă merg două sute de metri că trebuie să frânez brusc. “Bulgarul” a văzut o maşina de poliţie ce rula pe banda întâi cu vreo 70 km/h şi brusc s-a hotărât să meargă în acelaşi ritm cu ea. Şi paralel. Mi s-au trezit piticii şi i-am dat la rândul meu câteva flash-uri pentru ca să mă lase să trec. Mai aşteptau şi alţii în spatele meu. De şoferul ăsta ce poti să zici? Avea maşina înmatriculată în Bulgaria să nu plătească taxe în România dar se căca pe el când vede o maşina de poliţie? În plus, era în afara localităţii. Putea merge lejer cu suta şi nu deranja nici macar o sprânceană de poliţist. Cred că nici dacă avea 109 km/h si poliţiştii aveau radar pe maşina, ceea ce nu era cazul, tot nu porneau cu sirenele în urmărirea lui.

Apoi pe centura Ploieştiului încep să vad printre maşinile care se întorceau dinspre munte câte o maşină cu suporţi pe care erau montate 2-3 biciclete. Cred că am văzut vreo zece astfel de maşini între Ploieşti şi Băicoi. Majoritatea acestora erau Dacii. Şoferii, probabil oameni mai practici cărora le place să faca şi mişcare. La urma urmelor o maşină este ceva care te duce din punctul A în punctul B. Iar maşina naţională se pricepe bine la asta.

Între Băicoi şi Moreni am văzut patru maşini cu remorci pe care erau fixate motociclete pline de noroi. Şoferii erau probabil acei dependenţi de adrenalină care se întorceau spre casă după un sfârşit de săptămână plin din acest punct de vedere. Se pare că cu ocazia zilelor Moreniului a avut loc o etapă de motocross. Anul ăsta am ratat-o. Oricum o ratam, dar nici măcar să nu aud de ea? De ce naiba nu s-o face mai multă reclamă? Nu ştiu.

Spre seară o iau pe Ana să o duc la bâlci. Era ultima şansă să se mai dea în maşinuţe. "Z3M" (Zilele Marelui Municipiu Moreni) se încheiau. Pentru că nu erau copii prea mari prin jur - adolescenţi care nu au altă plăcere decât a se ciocni - am lasat-o să se dea singură. Am rămas uimit de cât de lejer şi cu câtă îndemânare se mişca printre celelate maşinuţe. Era efectiv o bucurie pentru ochi şi suflet. Îmi place să o văd pe Ana independentă. De asta nici nu o prea cocoloşesc. O iubesc din tot sufletul şi îmi doresc mereu să o ajut dar mai mereu mă abţin pentru că vreau să înveţe să se descurce singură pentru a nu depinde de alţii.

Tocmai vin de la Târgovişte unde am fost cu nişte raportări. Spre ieşirea din Moreni în faţa mea la vreo două sute de metri văd o Dacie break. În spate mi se pare ca ar avea un câine. Avea păr lung şi auriu. Ogar Afgan mă gândesc. Îmi aduc aminte de vremurile nu prea îndepartate în care mergeam cu câinii mei pe la expoziţii. Însă sincer nu-mi aduc aminte să cunosc pe cineva din Dâmboviţa cu ogari afgani. Când mă apropii mă apucă râsul. Ogarul era o capră. Oare ce făcea şoferul cu capra? Oricum, pentru astfel de transporturi maşină mai bună nu găsea.

Şi ca să închei, tot în drum spre Târgovişte, în Valea Voievozilor la un moment dat a trebuit să mergem în coloană. Cred că de nici cinci minute avusese loc un accident. Nu era nici Poliţia şi nici Salvarea încă sosite. Maşina salvării însă se auzea venind. Era destulă lume oprită pe margine şi am observat cu coada ochiului că parcă unei persoane ce statea aplecată i se turna apă pe mâini pentru a-şi da pe faţă. Bine că nu era nimeni culcat pe jos. Accidentul fusese frontal. Ambele maşini cred că erau terminate. Motoarele cel puţin erau făcute praf. Una din maşini era o Dacie galbenă. Taxi. Cealaltă era un Fiat cu număr de Bucureşti. Nu ştiu cine a fost vinovat. Atât taximetriştii cât şi bucureştenii sunt categorii mai zglobii la volan. Nu aş putea paria pe cineva. Bine că nu-mi plac jocurile de noroc.

D’ale Anei

Nu mai ştiu ce făcuse Ana ieri. Îi zic:
- Mă copile, te mănânc! Înţelegi? Te mănânc! Încep cu năsucul ăsta.
Raspunsul vine prompt:
- Ba să nu-l mănânci! Că are muci şi te infectezi!


Tot ieri, plecam cu Ana să o duc la bâlci. Bunica mea o întreabă:
- Ana, mă iei şi pe mine să mă dau în maşinuţe?
Ana stă, se gândeşte puţin şi zice:
- Nu. Că te pocneşti şi-ţi zboară dinţii.

Tăiem şi iar tăiem

E destul de târziu. Tocmai am editat postul anterior. Făcusem postarea fără a folosi diacritice. Un gând îmi trece prin minte: să scriu totuşi şi despre cum văd eu problema tăierilor de venituri? Hai să scriu. Tot am facut-o lată. Asta ar fi cea de-a şasea postare luna aceasta. Cam mult pentru cineva care credea că va posta din An în Paşte.

În fine, nu cred că interesează pe prea mulţi ce cred eu. Dar dacă tot e blogul meu atunci scriu ce vreau.

Modul în care văd eu lucrurile e un mod relativ simplist. Probabil şi pentru că nu sunt implicat direct.

Este clar că orice reducere de venituri va avea repercursiuni asupra celor vizaţi de ele. Şi dacă acum credeţi că e greu, aşteptati până la iarnă să vedeţi cum va fi.

Bun, să începem cu...

Bugetarii. Las la o parte faptul că există unii bugetari mai bugetari decât alţii. Cred că dacă se dorea, s-ar fi putut găsi în altă parte a bugetului câteva sute de milioane, milioane care ar fi putut face ca reducerile salariale să nu mai fie necesare. Dar dacă se preferă ca aceste milioane să ajungă în alte părţi, ca să nu zic la clientela politică pentru a nu fi considerat psd-ist, pnl-ist sau orice altceva, asta e. Asta e Romania. Deci statul împarte banii cum vrea şi implicit hotărăşte cu cât îşi plăteşte angajaţii. Cui nu-i convine, să se mute la firme private daca pot câstiga acolo mai mult, sau, să se mute în alt stat. Altă soluţie nu au. Nu cred că Curtea Constituţională va avea vreo jena în a considera legea ca fiind constituţională din acest punct de vedere.

Pensionarii? Şi aici admit că există unii pensionari mai pensionari decât alţii. Dar oricum pensionarii sunt o altă mâncare de peşte în comparaţie cu bugetarii. Ei şi-au câstigat dreptul la pensie. Au muncit o viaţă întreagă pentru acest drept. Li s-a calculat un punctaj în funcţie de sumele cu care au contribuit. Cel puţin marii majorităţii. După cum spuneam, există şi unii pensionari mai pensionari decât alţii.

Oricum, din câte ştiu, valoarea punctului de pensie a fost de fiecare dată indexată pentru a tine pasul cu inflaţia, nu pentru că tu stat mărinimos ai făcut asta numai pentru că-ţi păsa de pensionari.

Tu, stat, nu ai dreptul să-i micşorezi valoarea punctului de pensie. A, poate dacă începea iar economia "să duduie" şi se ajungea ca cu un leu să poţi cumpăra un gram de aur... Da!  În acel caz puteai să faci ceea ce vrei să faci acum. Hai că încep să mă enervez şi când pronunţ verbul "a dudui". Economia “duduia” acum câţiva ani pentru că veneau miliardele de la cei ce munceau în străinătate, şi datorită (trebuia să scriu din cauza) supraevaluarilor pe planul construcţiilor/imobiliar. Nu "duduia" pentru că am fi produs şi exportat noi mai mult.

Dar să revin. Un drept câştigat e un drept câştigat şi tu, stat român, nu ai dreptul de a-l diminua doar pentru că nu eşti în stare să-ţi gestionezi bugetul cum trebuie.

În acest caz chiar sunt curios care va fi opinia Curţii Constituţionale.

Hai la lupta cea mare

Îi spuneam zilele trecute unui prieten că aş găsi zilnic un subiect, o “perla”, ceva despre care să scriu doar urmărind câteva minute dintr-un grupaj de ştiri, talk-show sau emisiune de acest gen la la TV. Grădina e mare. Chiar foarte mare.

Ideea e că nu prea mă tentează să fac acest lucru. După cum spuneam într-o postare anterioară, pentru mine ideea de blog e asociată cu cea de jurnal. Iar jurnalul e ceva personal. De ce să scriu despre alţii dacă ceea ce fac ei nu mă priveşte direct?

Am să fac totuşi o excepţie. Nu rezist. Totuşi sper să nu fac acest lucru prea des.

Azi pe la prânz lucram. Da, asta fac eu de obicei la serviciu. În birou se auzea în surdină televizorul. Era pornit pe un canal de ştiri. Începe o emisiune în care bineînţeles tema principală de discuţie era proaspăta lege a reducerii veniturilor bugetarilor şi pensionarilor.

În emisiune printre invitaţi era şi un lider sindical. Nu ştiu cine era sau din partea cui venea. Nici nu m-am uitat la faţa lui. Dar era slab. Slab pregătit.

La întrebările jurnaliştilor de genul “Şi acum ce faceţi?” el răspundea “Protestăm”.

Câteva minute mai târziu vine cu acelaşi “Protestăm”

“Bun. Şi altceva?” Linişte... Dupa o pauză de câteva secunde în care omul încerca să născocească ceva, vine cu încă un răspuns: “Ne vom întâlni cu membrii de sindicat şi vom face un referendum pentru a vedea care vor fi următorii paşi”. Cât de jalnic poate să fie un astfel de răspuns?

Dar cireaşa de pe tort a fost alta. Jurnalistul insistă. “Altceva?” Vine răspunsul prompt: “Vom cere preşedintelui să nu promulge legea”

M-a pufnit râsul. Asta era soluţia! Cum de n-am văzut-o până acum?

Stai să recapitulez. Preşedintele vine înaintea tuturor. Ne anunţă aceste reduceri. Guvernul nici măcar nu avea cunoştinţă de acest lucru. Iar acum tot preşedintele să nu promulge legea? Bravos! Asta da lovitură de imagine.

Acum, nu ştiu dacă trebuia să râd sau să plâng. Nu am avut niciodată de a face cu sindicatele. Dar bănuiesc că ele protejează interesele membrilor. Nu? Cum pot tipi ca ăsta să-şi protejeze membrii. Eu unul să fiu membru în sindicat şi să fiu reprezentat de acest domn aş vedea doar două posibilităţi: Ori pleacă el. Ori plec eu. Decât să dau lunar bani sindicatului şi să fiu protejat de cineva ca ăsta, mai bine mă lipsesc. Salariul oricum îmi va fi diminuat cu 25%. Măcar scutesc banii de sindicat.

Hai la lupta cea mare!

Dar n-ai cu cine...

8.000

Ieri s-a împlinit un an de când am început să contorizez kilometrii pe care îi fac cu bicicleta. Şi tot ieri am trecut de borna cu numărul 8.000.

Stăteam şi mă gândeam pe unde aş fi putut ajunge mergând pe bicicletă în acest an. Aş fi putut ajunge în orice oraş din Europa aş fi dorit. Şi m-aş mai fi şi întors. Iar dacă ar exista şosele imaginare, pe linie dreaptă, aş fi putut ajunge până în Africa de Sud sau Extremul Orient. Ce-i drept, Capul Bunei Speranţe sau Japonia sunt puţin mai departe, dar încă o lună de pedalat în acelaşi ritm m-ar duce şi până acolo.

Dacă ar exista o şosea care să treacă peste Cercul Polar aş fi putut ajunge în Alaska sau Canada. Aş fi putut ajunge chiar şi în câteva oraşe din nord-estul Statelor Unite. Detroit, Boston, New York. Chiar şi Washington-ul se află pe raza celor 8.000 de kilometri.

Vorbind de America stau şi mă gândesc acum la dragul meu văr din Florida. Dacă îmi va citi blogul si vede că vorbesc de State? O gândi: Oare a revenit Răzvă la sentimente mai bune? Dupa atatea rugăminţi, chiar se gândeşte să vină în vizită?

Să-i răspund: Vale, I still wouldn’t hold my breath if I were you.

Vive Le Roi Tennis!

Dacă ar fi să aleg un singur sport care să-mi facă plăcere a-l practica zilnic, acela ar fi tenisul. Urmăream meciuri de pe vremea în care nu exista nici măcar televiziune color. De pe vremea în care “puricii” de pe ecran te împiedicau uneori să urmăreşti mingia. Am jucat tenis de pe la treisprezece-paisprezece ani până la douăzeci. Apoi m-am oprit. Timp de cincisprezece ani. De ce? Nu ştiu. Probabil că aş găsi o scuză. Dar nicio scuză nu ar servi la nimic. La absolut nimic. Aşa că nici nu mă mai obosesc a o căută.

Anul trecut, la invitaţia unui prieten, am reînceput să joc şi am redescoperit bucuria pe care o încercam jucând copil fiind.

Acum câteva ore am urmărit finala Roland Garros-ului.

În prezent jocul a trei jucători îmi bucură ochii: Djokovic, Nadal si Soderling. Asta pentru că vorbim de prezent. Dacă aş fi pus să aleg un jucător din toate timpurile al cărui joc mă încânta şi al cărui joc mi-ar plăcea să-l pot imita acela ar fi, clar, Stefan Edberg. Rar mai vezi în ziua de azi vreun jucător care  măcar să încerce o dată pe meci un serviciu-voleu. Edberg juca aşa mereu. Aşa era scris în genele lui.
Dar să revin la cei trei. Când au o zi bună, oricare dintre ei ar putea învinge orice adversar. Aş putea fi întrebat: Cum? Nu-ţi place cum joacă Federer? Răspunsul meu: Nu. E prea bun. Dă senzaţia că face totul cu o prea mare uşurinţă. Când îl văd, parcă văd un robot. Sau un extraterestru. E probabil cel mai mare jucător de până acum, dar nu-mi place. Ceilalţi trei, când joacă, dau senzaţia că luptă. Şi asta, da, îmi place. De ce? Pentru că asta e viaţa: o luptă.

Nole a pierdut anul acesta în sferturi în faţa unui austriac încăpăţânat. Încăpăţânat în bunul sens al cuvântului. Un român la 2-0 la seturi pentru Nole cred că se resemna deja. Nu fac nicio aluzie la Hănescu care a pierdut în turul trei chiar în faţa sârbului. În trei seturi. Hănescu a jucat bine în acel meci. Chiar foarte bine. Însă Nole a fost mai bun şi a profitat de cele câteva greşeli neforţate ale lui Victor. Melzer, austriacul, a crezut în şansa sa în meciul cu sârbul. Şi roata s-a întors. Pe final a profitat el de greşelile lui Nole.

Rafa şi cu Robin au ajuns în finală. Ce altă finală mi-aş fi putut dori? Niciuna. Puteam oricând spune că unul dintre favoriţii mei a câştigat.

Meciul a fost frumos. Recunosc, am văzut şi meciuri mai frumoase în acest turneu. A câştigat Rafa. Oarecum rezultatul era de aşteptat chiar dacă anul trecut Nadal fusese eliminat tot la Roland Garros de către suedez. Rezultatele spaniolului de anul acesta, în special pe zgură - Roma, Monte Carlo, Madrid - îl indicau ca cel mai probabil câştigator şi de aici. Rafa e regele zgurei iar Robin a făcut prea multe greşeli neforţate în acest meci.

Dacă trebuia să aleg, aş fi preferat ca Robin să câştige finala. Asta pentru că nu mi-ar plăcea să urmăresc din partea lui Nadal o altă hegemonie precum cea a lui Roger Federer. Chiar dacă ar fi hegemonia unui jucator favorit, în timp mi-ar da aceeaşi senzaţie care mi-o dă acum Roger.
În plus, Nadal avea deja patru titluri câştigate la Roland Garros. Ar fi fost păcat pentru un jucator precum Soderling să nu îşi treacă şi el numele pe un trofeu de Mare Şlem.
Dar Robin încă mai are timp. Iar Rafa are acum cinci titluri aici. Încă unul şi îl egalează pe deţinătorul recordului. Borg. Care are şase titluri la Roland Garros. Însă Nadal are doar douăzeci şi patru de ani. Douăzeci şi patru! Şi până acum nu a pierdut decât un meci la Roland Garros. Doar unul! Cel de anul trecut în faţa Robin.

Tot astăzi, dar mai de dimineaţă, cu câteva ore înaintea finalei franceze, am făcut un joc de tenis cu un prieten.

Am câştigat? Nu vă spun. Rezultatul chiar nu contează.

Am facut mişcare, m-am distrat şi relaxat alaturi de un prieten? Categoric! Iar asta e tot ceea ce contează. 

Vive Le Roi Tennis!

După douăzeci de ani

Nu-mi vine să cred dar scriu din nou pe blog. A trecut doar o zi, dar ce pot să fac... Alt cantec îmi aduce aminte de anii de liceu: Fata din vis. Compact.

Pe la prânz mă întorceam de la Bucureşti şi aud la radio...

          Imi amintesc de tine, stăteai în faţa mea,

          A fost de-ajuns o privire ce n-o pot, n-o pot uita...

Când aud acest cântec automat îmi vine în minte o dimineaţă răcoroasă de iunie 1990. Era ora şase şi împreună cu alţi vreo cincisprezece colegi mă întorceam pe jos de la Ghirdoveni către Moreni. Serbasem la o colegă terminarea clasei a zecea. Aveam la noi un casetofon din care răsunau cântecele Compact-ului. Dar şi vocile noastre răsunau. Majoritatea erau piliţi şi cântau foarte degajati. Teribilism de puşti. Eu făceam parte din minoritate, dar, de ce să nu recunosc, le ţineam isonul.

Au trecut douăzeci de ani. Dar acea dimineaţă nu cred că o voi uita vreodată. Sper să nu ajung să o uit. Mie dor de colegii mei. Suntem împrăştiaţi în patru zări şi întotdeauna ne este greu să ne reunim.

Mai am câteva probleme de rezolvat în următoarele săptămani dar sper ca vara asta să reuşesc să inaugurez grătarul cumpărat anul trecut. Şi mai sper că măcar câţiva dintre colegi mi se vor alătura la această inaugurare.

Puţini, dar buni

Nu am mulţi prieteni. Dar cei pe care îi am, sunt buni. Tare buni.

Ieri seară am avut mult de lucru. Totuşi pe la opt şi jumătate m-am oprit pentru cinci minute. Am pornit televizorul. De parcă nu stătusem suficient cu ochii în monitor. În fine, schimbând canalele văd pe Prima TV că erau Mondenii. Pun mana pe telefon şi îmi sun un prieten care ştiu că îi urmăreşte dar de foarte multe ori se ia cu treaba şi uită să se mai uite.

Sună. Însă nu răspunde. Îmi zic că probabil e în altă cameră dar că va vedea apelul şi îşi va da seama de ce l-am sunat. Iar dacă nu-şi dă seama, mă sună el înapoi.

Mă întorc la treabă iar apoi pe la zece mă urc în pat pentru că de dimineaţă urma să mă trezesc devreme.

Deabia aţipisem, când, îmi sună telefonul. Era prietenul sunat mai devreme. Nici nu îl salut. Îi zic direct că-i prea tarziu - s-au terminat deja Mondenii - dar, poate îi vede în reluare.

El îmi zice ceva, dar nu înţeleg. Era o gălăgie de nedescris în jurul lui. Parcă era într-o discotecă. Acum, nu că aş mai ştii cum e prin discoteci. N-am mai fost într-una de pe timpul facultăţii. Chiar! Cred că acum discotecilor li se spune “cluburi”.

Îi spun că nu înţeleg ce-mi spune dar că vorbim a doua zi. El insista să-mi zică ceva. Dar tot nu-l înţeleg. Îi zic din nou că-l sun a doua zi şi închid.

Trec două minute. Telefonul sună iar. O fi ieşit din discotecă să vorbim, mă gândesc. Răspund. Nu apuc să zic nimic pentru că în difuzor aud Magnetic Fields al lui Jean Michel Jarre. Atunci îmi pică fisa. Era la concert. Am stat şi ascultat vreo doua minute. Parcă eram într-una din reclamele Vodafone de acum câţiva ani.

Auzisem cu câteva zile în urmă că JMJ venea la Bucureşti dar nu am dat o prea mare importanţă ştirii. Era doar un alt cântăreţ din copilăria mea, cântăreţ care, din punctul meu de vedere, a aşteptat prea mult până să vină şi în Romania. E drept, parcă mai fusese o dată. În urmă cu vreo doi-trei ani.

Totuşi, Magnetic Fields, pe care n-o mai ascultasem de ani buni, e una din melodiile clasice ale copilăriei. Mi-a reamintit de ultimii ani de şcoală, de liceu, de facultate. Şi uite aşa din amintire în amintire, din gând în gând, m-a prins miezul nopţii iar eu tot nu mai adormisem. De fapt, ultima oară cand m-am uitat, ceasul arăta unu fară un sfert.

Chiar dacă noaptea trecută am dormit mai puţin de cinci ore vreau să spun doar atât:

Mulţumesc Mircică! Mulţumesc mult!

Şi... ştiu că te plangi că nu fac decat sa comentez... dar... mă mănancă limba...

La Sandra, Depeche Mode, sau, mai de curând, Metallica, n-ai fost ?