Când ne vom face bine?

Când ne vom face bine? Când ne vom schimba mentalitatea? Cum să mergem înainte dacă nu suntem dispuşi să facem nişte sacrificii? Sunt întrebari pe care mi le tot pun de câţiva ani. Caut răspunsuri şi nu le găsesc. Cred că voi îmbătrâni şi tot nu voi vedea o schimbare.

“In urma sesizarii dumneavoastra ca ziua de 24 Mai 2010 este zi de sarbatoare nationala, libera si sunt programate 2 cursuri, vom reprograma cele 2 cursuri si va vom transmite graficul modificat.

Va multumim pentru sesizari si pentru intelegere”

Cam aşa suna un e-mail primit de soţia mea zilele trecute. Îşi face stagiatura pentru a intra în Corpul experţilor contabili. Acest e-mail a sosit la doar o jumătate de oră după altul care anunţa programul unor cursuri.

Cineva, sau, din câte înteleg, chiar mai mulţi destinatari s-au autosesizat imediat că li se programaseră nişte cursuri într-o zi liberă. Şi pe deasupra şi Naţională.

E deja tradiţie, doar e al doilea an la rând când se dă zi liberă de Rusalii.

Şi, Doamne Fereşte să învăţăm noi într-o zi liberă! Mai ales că învăţăm pentru bunicu’, nu pentru noi.

Domnilor si Doamnelor economişti, viitori experţi contabili, am o întrebare. Vă obligă cineva să intraţi în acest Corp? O faceţi pentru mine? Pentru mama? Pentru tata? Nu faceţi pentru dumneavoastră acest lucru? Scuze! Am pus cinci întrebări. Dar, oricum, sunt retorice.

Îmi pare rău, dar eu dacă aş fi în locul dumneavoastră şi aş dori să fac o specializare, o calificare, ceva, păi m-aş duce la orice oră din zi sau din noapte mi s-ar cere. Fie că e zi liberă sau nu.

Dacă aş fi chemat să învăţ ceva într-o zi liberă aş vedea partea plină a paharului. Aş fi mai odihnit şi aş pricepe mai bine ce mi se predă. Nu aş merge la cursuri obosit şi tracasat direct după serviciu.

Şi eu am familie şi casă de care să am grijă. Şi eu am planurile şi problemele mele. Şi eu aş vrea să profit cât mai mult de fiecare zi sau chiar moment liber. Dar dacă tot fac ceva pentru a-mi fi mai bine, asta e, mai fac şi ceva sacrificii.

Dar poate că totuşi nu gândesc eu cum trebuie. Poate că e ceva în neregulă cu mine.

Poate.

Arome

Văzul, auzul, gustul, mirosul şi pipăitul. Cele cinci simţuri.

În ce ordine a importanţei le-aţi plasa? Dacă aţi fi puşi în situaţia să alegeţi unul la care trebuie să renuntaţi, care ar fi acela?
Văzul. Cred că 99% din cei întrebaţi ar spune că văzul e cel mai important dintre simţuri. Eu sunt unul din acei 99%. Următorul? Pipăitul. Pentru a păstra contactul cu lumea exterioară cred că simţul tactil ar fi al doilea în ordinea preferinţelor. Următorul? Gustul. Tot o persoană gurmandă rămân. Au mai rămas auzul şi mirosul. Prefer auzul, deci cred că aş renunţa la miros.
Ieri m-am trezit dis-de-dimineată. Peste noapte plouase. Ce aer curat era! Până în prânz merg într-un spital. Pe casa scărilor, ce tocmai fusese renovată, se simţea un miros înţepător-leşinător de vopsea în ulei. De ce nu or folosi o altă vopsea, nu ştiu. Din cauza lipsei banilor? Oricum cred că există şi alte vopsele lavabile tot ieftine şi care parcă totuşi nu miros în halul ăsta. Îmi vine în minte reclama care rulează la TV. Un tip e adus în sala de operatie. Sala se zugrăvea. Unul din zugravi zice: "Staţi liniştit. E antibacteriană".
La prânz a plouat iar. Din nou aer curat. După-amiază, pentru că şoseaua se uscase, am zis să ies cu bicicleta. Înainte de a ieşi i-am reglat puţin lanţul. Mă murdăresc de ulei. Mă spăl şi simt iar un miros plăcut-curat.
Plec cu bicicleta. Într-unul din sate nimeresc exact după ce vitele se întorceau de pe islaz. Miros de balegă. După un timp începe să miroasă iar a primavară. Trec maşini cu lemne tăiate. Parcă în mod tradiţional şi intenţionat lasă în urmă acel fum gros de motorină şi ulei ars. Apropo de motorină, cand eram mic efectiv iubeam acest miros. Pentru mine duminica dimineată miroase a maglavais cum îi spuneam noi. Maglavaisul era motorina cu care curăţam duşumeaua sufrageriei în singura zi în care, teoretic, nu se lucra.
În fine, trec de zona cu fum înecăcios şi simt miros de liliac înflorit. Ce plăcut! Apoi mi se strică bicicleta. Roata din spate se descentrează şi atinge de cadru şi frâne. Începe să miroasă a cauciuc încins aşa că hotărăsc să-mi anunţ tatăl pentru a mă recupera de pe drum iar eu o iau uşor, la pas, spre Moreni. Era aproape 8 seara. Soarele apunea. Dinspre case începeau să răzbată fel de fel de mirosuri ale mâncărurilor ce erau pregătite pentru a fi puse pe masă. Ba sarmale, ba mici şi friptură pe grătar, ba peşte şi cartofi prăjiţi. Iar la desert, clătite.
Am spus că dacă ar trebui să aleg un simţ la care să renunţ, acela ar fi mirosul. Totuşi fără tot acest carusel al aromelor, amintirea zilei de ieri nu cred că ar fi aceeaşi.

1 Mai. Siesta şi Fiesta

Dacă îmi spunea cineva acum trei zile că în weekend o să mai scriu ceva pe blog îi ziceam că fabulează. Dar, ce să fac dacă e duminică dimineaţă şi nu mai am somn. N-am ce face şi scriu.
E? Cum a fost 1 Mai pentru voi? Vreme frumoasă? Aer curat la pădure? Buni micii cu muştar?
Bunica mea face o mâncare extrem de gustoasă dar dacă ar fi să nominalizez o altă mâncare pe care o voi ţine mereu minte aceea ar fi micii mâncaţi de 1 Mai pe vremea comunismului. Trecând peste faptul că pe acele vremuri se sărbătorea 1 Mai prin muncă şi defilări, bunicul mă lua dupăamiaza şi mă ducea “la Salcâmi”, una din zonele de la marginea pădurii unde se organiza de obicei 1 Mai-ul în Moreni. Doamne, ce gust aveau micii pe care mi-i cumpăra atunci!
Cum am petrecut acum 1 Mai?
Păi, ieri m-am trezit pe la 7 fără ceva, m-am spălat, m-am îmbrăcat şi am ieşit in curte ca să tund iarba. Ăsta era unul din lucrurile pe care zisesem cu o zi înainte că îl fac dacă am timp şi chef. Timp aveam. Pe la 9 am terminat şi m-am dus în oraş ca să fac ceva cumpărături. Când m-am întors m-am jucat cu Ana, fata mea, tenis prin curte. De fapt ne-am jucat cu rachetele şi mingiile. Suntem doar la început. Pentru că de dimineaţă nu mâncasem nimic am luat o gustare şi apoi am început să scoatem din aşa-zisul balcon - o cameră de 3x2 - toate jocurile, jucăriile şi cărţile care s-au tot strâns în ultimii ani şi care erau puse într-o dezordine foarte ordonată. Vrem să reorganizăm balconul şi să-l transformăm într-un birou cu bibliotecă şi diverse locuri de depozitare. În fine.
La prânz ne-am dus să mâncăm la părinţii mei. Ca de obicei am terminat primul de mâncat şi m-am întins puţin în pat să-mi fac siesta. Apropo de termenul siestă. De fiecare dată când îl pronunţ îmi vine în minte ceea ce zicea un prieten de-al unui prieten care fusese pentru câteva săptămani în Spania. Zicea că în perioada cât a stat acolo a învăţat doar două cuvinte: Siesta şi Fiesta.
Să revin. După ce şi fetele mele au terminat de mâncat, le-am dus acasă. Pe una să se culce, pe cealalaltă să se uite la desene animate. Ghiciti voi care şi ce a facut.
Eu m-am urcat pe bicicletă şi dus am fost. Vremea era frumoasă iar drumul foarte liber. Cred că maxim 30 de maşini au trecut pe lângă mine în cele 2 ore cat am mers. De fapt mă gândeam că aşa va fi. Chiar mizam pe asta. Când m-am întors acasă kilometrajul îmi arăta că făcusem 42,195 km. Da, exact distanţa unui maraton. Dar fusese făcută cu bicicleta. Aşa că nu se pune. Oricum, nici nu se depune. Grăsimea.
După ce am facut duşul de rigoare am mai aranjat puţin biroul şi apoi am supravegheat-o pe Ana care se juca cu nişte copii din vecini. Apoi s-a înserat, ne-am vizitat iar părinţii şi apoi am intrat în rutina pregătirilor pentru culcare. Exact 6 minute i-au luat piticului pentru a începe să sforăie. Deee, daca ne uitam la desene toată după-amiaza!
Cam ăsta a fost pentru mine 1 Mai anul acesta. A fost o sâmbată obişnuită. Nu s-a întâmplat nimic extraordinar. Ştiţi ceva? Nici măcar un mic n-am mâncat ieri. Apropo, grătarul cumpărat anul trecut “la ofertă” din Carrefour tot nefolosit a rămas.
De siestă v-am spus. Fiesta? Probabil nu aţi fi foarte departe de adevăr dacă aţi considera plimbarea cu bicicleta ca fiind fiesta. Totuşi, dacă întrebaţi, pentru mine fiesta a fost întreaga zi de ieri.
A fost o zi plăcută.