Nu credeam că o să spun vreodată asta dar începând de azi am şi eu un blog. Acum câţiva ani, când moda blogurilor începea să înflorească, mă gândeam la motivele pentru care cineva şi-ar face unul. Cel puţin pentru mine termenul de jurnal/blog implică ceva intim sau măcar ar trebui să aibă o conotaţie intimă. Atunci, de ce expunem o parte a intimităţii noastre pe net? Din exibiţionism? Nu ştiu. Nu pot spune că am căutat prea mult un răspuns şi oricum nu cred că as fi găsit unul universal valabil. Întrebarea care se naşte este: Tu, fiind o persoană mai timidă şi retrasă, ce te-a făcut totuşi să-ţi faci un blog? Răspunsul meu: Sigur nu exibiţionismul. Trebuie să recunosc că şi acum doar scriind aceste randuri şi nepublicând încă nimic, am o oarecare strângere de inimă. Oare e bine ce fac? Oare nu ar trebui să-mi văd eu de treaba mea? De ce trebuie să afle lumea ce gândesc? Ceea ce m-a determinat să îmi creez totuşi blogul a fost curiozitatea. Curiozitatea şi dorinţa de a rămane în pas cu tehnologia. Nu ar fi plăcut ca peste 10-15 ani să-i spun copilului meu că nu ştiu - sau mai rău - că mi-e frică să folosesc un E-nu.ştiu.ce serviciu sau un I-nu.ştiu.ce gadget.
Bun. Curiozitatea combinată cu această dorinţă mi-au învins teama de a împartaşi ceea ce gândesc. Acum, despre ce să scriu? Asta da întrebare. Chiar nu ştiu. Niciodată nu am avut talent la scris. V-aţi dat probabil deja seama de asta. Ce-i drept întotdeauna mi-au plăcut ştiinţele exacte. Ştii că 1+1 fac întotdeauna 2 şi doar plecând de la premize greşite se întâmplă ca 1+1 să dea alt rezultat. Când vine vorba de narare, de exprimare, de comentat ceva, de literatură în general, totul devine relativ şi subiectiv. Hai că am deviat de la subiect. Despre ce să scriu? Despre ce să scriu?
Hai să scriu despre faptul că în ultima vreme mi-am schimbat puţin felul de a gândi şi privi lucrurile. Sincer, nu mă simt prea confortabil să împărtăşesc lumii ceea ce simt si gândesc dar dacă tot e bal, păi bal să fie.
Hai să scriu despre faptul că în ultima vreme mi-am schimbat puţin felul de a gândi şi privi lucrurile. Sincer, nu mă simt prea confortabil să împărtăşesc lumii ceea ce simt si gândesc dar dacă tot e bal, păi bal să fie.
Cu ce să încep? Păi cu începutul, cu ce m-a determinat să fac aceste schimbări. Cu aproape doi ani în urmă în familia mea au început să apară probleme de sănatate. Unul câte unul toţi cei foarte apropiati si dragi mie au început să se îmbolnăvească. Nu e vorba de vreo boală contagioasă ci pur şi simplu aşa a fost să fie. Nu are rost să detaliez dar problemele erau (şi unele încă sunt) destul de serioase. Acum, privind în urmă, realizez că se putea şi mai rău şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că toţi cei dragi sunt pe lângă mine. În aceste condiţii am realizat că nu numai eu am nevoie de familie ci şi familia are nevoie de mine iar sănătatea este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le avem. La nivel declarativ cred că toţi ştim acest lucru, dar, sincer, nu ştiu cât îl conştientizăm.
Trebuia să fac ceva schimbări. Eram singurul care nu se îmbolnăvise dar şansele ca situaţia să rămână aşa scădeau cu trecerea timpului. Toată viaţa am fost obez. La cei 179 cm ai mei ajunsesem să cântăresc 145 Kg. Efectele începeau deja să îşi facă anunţată prezenţa. Ajunsesem chiar să mă obişnuiesc cu gândul că pe la vreo 40 si ceva de ani o sa fac un atac de cord si gata - C’est fini! Acum nu există nicio garanţie pentru nimeni că nu poate face un atac de cord chiar şi cand ai o greutate normală însă probabilitatea teoretic scade. Oricum, un lucru era clar pentru mine: trebuia sa pierd din greutate iar apoi să rămân la o greutate acceptabilă.
Bun. Nu o să stau acum să spun acum cum am reuşit să slăbesc, dar câteva amănunte tot o să dau. Nu am luat medicamente. Am auzit de mult prea multe cazuri în care medicamente-minune au făcut mai mult rău decât bine. Am avut grija ce şi mai ales cât mănanc. Am mâncat cam tot ce-mi plăcea dar cu măsură. Cu o foarte mică măsură. Dacă mă duceam la un dietician care să-mi facă un program cred că aş fi înnebunit. Chiar şi aşa tot nu mi-a fost uşor, dar, credeţi-mă, dacă te ţii de un program, dacă îţi impui şi respecţi câteva reguli, dacă nu te minţi singur, dacă ai o atitudine pozitivă, se poate reuşi. Totul ţine de determinare şi de modul cum reuseşti să te motivezi. În paralel am făcut multă mişcare. După o pauză de aproape 20 de ani am reînceput să joc tenis iar pe bicicletă m-am urcat din nou după aproape 10 ani. Într-un an am jucat aproape 70 de ore de tenis (dacă stai să te gândesti, nici nu-i foarte mult) şi am mers aproape 7.500 km cu bicicleta (asta da, e relativ mult pentru cineva care nu mai mersese cu bicicleta de atâta timp). De mers am mers atât cu bicicleta normală cât şi cu cea medicinală pentru ca au fost destule zile în care vremea sau ora la care găseam puţin timp liber nu-mi mai permitea ieşirea în aer liber.
În exact un an de zile am ajuns de la 145 la 78 Kg iar apoi din inerţie am ajuns la 76 kg după care mi-am propus să răman undeva în jurul acestei greutăţi. Îmi atinsesem deja scopul. De fapt, de ce să nu recunosc, chiar mi-l depăşisem. Acum din punctul de vedere al indicelui de masă corporală puteam fi considerat o persoană cu greutate normală. Normalitate! Realizaţi ce înseamnă pentru cineva care toată viaţa a fost considerat anormal să fie considerat, în sfârşit, normal?
Trebuia să fac ceva schimbări. Eram singurul care nu se îmbolnăvise dar şansele ca situaţia să rămână aşa scădeau cu trecerea timpului. Toată viaţa am fost obez. La cei 179 cm ai mei ajunsesem să cântăresc 145 Kg. Efectele începeau deja să îşi facă anunţată prezenţa. Ajunsesem chiar să mă obişnuiesc cu gândul că pe la vreo 40 si ceva de ani o sa fac un atac de cord si gata - C’est fini! Acum nu există nicio garanţie pentru nimeni că nu poate face un atac de cord chiar şi cand ai o greutate normală însă probabilitatea teoretic scade. Oricum, un lucru era clar pentru mine: trebuia sa pierd din greutate iar apoi să rămân la o greutate acceptabilă.
Bun. Nu o să stau acum să spun acum cum am reuşit să slăbesc, dar câteva amănunte tot o să dau. Nu am luat medicamente. Am auzit de mult prea multe cazuri în care medicamente-minune au făcut mai mult rău decât bine. Am avut grija ce şi mai ales cât mănanc. Am mâncat cam tot ce-mi plăcea dar cu măsură. Cu o foarte mică măsură. Dacă mă duceam la un dietician care să-mi facă un program cred că aş fi înnebunit. Chiar şi aşa tot nu mi-a fost uşor, dar, credeţi-mă, dacă te ţii de un program, dacă îţi impui şi respecţi câteva reguli, dacă nu te minţi singur, dacă ai o atitudine pozitivă, se poate reuşi. Totul ţine de determinare şi de modul cum reuseşti să te motivezi. În paralel am făcut multă mişcare. După o pauză de aproape 20 de ani am reînceput să joc tenis iar pe bicicletă m-am urcat din nou după aproape 10 ani. Într-un an am jucat aproape 70 de ore de tenis (dacă stai să te gândesti, nici nu-i foarte mult) şi am mers aproape 7.500 km cu bicicleta (asta da, e relativ mult pentru cineva care nu mai mersese cu bicicleta de atâta timp). De mers am mers atât cu bicicleta normală cât şi cu cea medicinală pentru ca au fost destule zile în care vremea sau ora la care găseam puţin timp liber nu-mi mai permitea ieşirea în aer liber.
În exact un an de zile am ajuns de la 145 la 78 Kg iar apoi din inerţie am ajuns la 76 kg după care mi-am propus să răman undeva în jurul acestei greutăţi. Îmi atinsesem deja scopul. De fapt, de ce să nu recunosc, chiar mi-l depăşisem. Acum din punctul de vedere al indicelui de masă corporală puteam fi considerat o persoană cu greutate normală. Normalitate! Realizaţi ce înseamnă pentru cineva care toată viaţa a fost considerat anormal să fie considerat, în sfârşit, normal?
În fine. În principal datorită evenimentelor din familie dar şi datorită faptului că am slăbit, că am devenit mai activ, că acum mă simt excelent în pielea mea şi faptul că în ultimul an nu am avut probleme de sănătate - nici măcar o simplă răceală - mi-au dat o altă perspectivă asupra lucrurilor care contează cu adevărat şi a vieţii mele în general.
Înainte eram un fel de robot care intrase într-o rutină făcând anumite operaţii după un program dat. Eram parcă din ce în ce mai stresat, din ce în ce mai nervos şi parcă toate începeau să se strângă în mine ca într-o oală sub presiune.
Acum am învătat să fiu mai relaxat, să nu mă mai lamentez, să iau problemele aşa cum sunt şi să văd cum se poate jongla cu ele pentru a le rezolva.
Am început să aloc timp şi pentru mine, să fac zilnic ceva ce-mi place, să încerc să adaug puţină spontaneitate şi variaţie vieţii de zi cu zi, să petrec puţin timp cu prietenii sau măcar să conversez cu ei de la distanţă. Am continuat să fac mişcare, să joc tenis, să trag o fugă de câteva ore la munte pentru a schia sau pur şi simplu să merg pe bicicletă ascultând muzică de pe vremea în care singura mea grijă era să iau note mari la mate si fizică.
Acum am învătat să fiu mai relaxat, să nu mă mai lamentez, să iau problemele aşa cum sunt şi să văd cum se poate jongla cu ele pentru a le rezolva.
Am început să aloc timp şi pentru mine, să fac zilnic ceva ce-mi place, să încerc să adaug puţină spontaneitate şi variaţie vieţii de zi cu zi, să petrec puţin timp cu prietenii sau măcar să conversez cu ei de la distanţă. Am continuat să fac mişcare, să joc tenis, să trag o fugă de câteva ore la munte pentru a schia sau pur şi simplu să merg pe bicicletă ascultând muzică de pe vremea în care singura mea grijă era să iau note mari la mate si fizică.
Înainte mă interesa politica. La nivel de can-can. Voiam să fiu la curent cu ce se mai întâmplă în ţară şi efectiv pierdeam ore urmărind diverse talk-showuri. Acum m-am săturat de toate acestea. Fiecare cu priorităţile lui. Ale mele s-au modificat. Cam singurele momente în care mă mai uit la TV sunt cele în care mă urc pe bicicleta medicinală. Şi atunci, decât să mă uit la unii care nu fac decât să se certe, prefer să mă uit la un film relaxant sau la sport. Dar nu fotbal. M-am cam săturat şi de fotbal. De cel autohton. Mă mai uit din când în când la un meci de Champions League dar chiar şi atunci dacă pe un alt canal găsesc vreun meci de tenis, handbal, ciclism, ski, snooker sau cine ştie ce alte sporturi care să mă atragă rămân acolo.
Cam atât am avut de spus. Deocamdată.
Mă bucur că aţi avut răbdarea de a citi până aici. Postări prea dese nu veţi găsi pe blog pentru ca ele vor fi doar fructul dispoziţiei de moment şi, aşa cum am spus mai devreme, a dorinţei de a mă menţine în pas cu tehnologia.
Cam atât am avut de spus. Deocamdată.
Mă bucur că aţi avut răbdarea de a citi până aici. Postări prea dese nu veţi găsi pe blog pentru ca ele vor fi doar fructul dispoziţiei de moment şi, aşa cum am spus mai devreme, a dorinţei de a mă menţine în pas cu tehnologia.
