Diaspora

"Auziți? Dar Diaspora asta ce e? Un oraș din altă țară?" 

Nuți. Manechiuristă.

Mândrul tată

Am spus că sunt mândru de ea şi că orice ar face tot mândru aş fi, dar duminică Anuţa a plusat. Aproape să plesnesc de mândrie, nu altceva. A câştigat încă două medalii de aur la Campionatele Naţionale Shito Ryu Tradiţional şi Kobudo. Avem trei ani la rând în care e dublă campioană naţională. Acum doi ani la kata şi echipe. Anul trecut la kumite şi echipe. Acum la tradiţional şi kobudo. Dacă punem la socoteală şi titlurile de vice-campioană la kumite de acum doi ani şi de anul ăsta şi la kata şi kobudo anul trecut realizăm că suntem pe drumul cel bun. 

Ziceam că "aproape" am plesnit de mândrie. De ce nu am plesnit? Pentru că sunt destul de realist şi nu îmi place mă îmbăt cu apă rece. Bine, nici cu vin nu-mi place. Nu-mi place să mă îmbăt. Punct. E mai uşor să ajungi pe primul loc decât să te menţii acolo. Rezultatele astea nu fac decât să o oblige să muncească şi mai mult. Dar am încredere în ea. :)

Finala kobudo, cu Raluca:

Finala tradiţional, cu Ioana:

D'ale Anei (Noiembrie 2014)

- Tata, mi-a căzut o măsea!

- Şi câţi lei vrei să îţi dea Zânul Măseluţă?

- 50 de lei pentru dinţii normali şi 100 de lei pentru măselele.

Mândru de ea

Da, sunt mândru de ea. Oricum sunt mândru de ea, doar e copilul meu. Dar să vă povestesc ultimele ei isprăvi.

Am fost ieri la Râmnicu Vâlcea. Campionatul Naţional pe stil.

Am avut o săptămână tare tâmpită, cu fel de fel de probleme la serviciu. Aveam presentimentul că nici weekendul nu va face notă discordantă şi că nu ne vom întoarce acasă cu cine știe ce medalii. Aşa a fost.

Sensei a avut şi el o săptămână foarte grea şi a uitat să le înscrie pe fete la kata pe echipe. Ar fi avut o medalie aproape asigurată. Doar sunt campioanele naţionale din ultimii doi ani. Ar fi putut fi al treilea an la rând pentru că, din ce am urmărit, toate echipele înscrise la categoria lor s-au bătut doar în Heian-uri. Pe de altă parte, satisfacţia unor victorii în faţa unor adversari mai slab pregătiţi poate fi înşelătoare. Mai bine că a ieşit așa.

Ana a luat doar o medalie. La kumite. Nu sunt mulţumit de medalie atât cât sunt de modul în care şi-a câştigat-o. Semifinala a câştigat-o cu un uimitor 7-0. Nu ştiam că a progresat aşa de mult. Dublarea tehnicilor, aşa cum a învăţat de la sensei, a făcut ravagii. Iar mawashi-ul ei e superb şi începe să-şi atingă ţinta. Finala s-a terminat 0-0. 1-4 la Hantei (decizia arbitrilor). Bun și argintul dar, după cum spuneam, sunt mult mai mulțumit de progresul ei. Cum la fel de mult sunt mulțumit de evoluția ei la kata. Optimile le-a câștigat cu 5-0. În sferturi doar arbitrii debutanți (și părtinitori) i-au negat dreptul la o medalie. Sunt împăcat însă. În primul rând pentru că Ana știe că merita să câştige. Și de faptul că se concentrează şi-și stăpânește emoţiile mult mai bine. Apoi pentru că niciodată nu l-am văzut pe sensei mai nervos pentru o decizie eronată a arbitrilor. Și nu în ultimul rând, pentru că după ce au dat decizia eronată, arbitrii respectivi au fost băgați în ședință de către arbitrul principal.

Deci, una peste alta, chiar dacă medaliile nu sunt la fel de multe și strălucitoare precum anii trecuți, sunt super-fericit văzând-o pe Anuță cât a progresat.

Vechi prieteni

Am cam rămas în urmă cu scrisul... Dar să vă povestesc ce mi s-a întâmplat... 

Acum vreo trei săptămâni, urc în birou. Mă aştepta cineva. Mă uit la el. Mi se părea cunoscut. De unde-l ştiu? Să fie vreun reprezentant al vreunui distribuitor? Am o foarte proastă memorie a feţelor şi numelor. În plus, tata se ocupă de partea asta iar eu îi salut doar în trecere. Cine să fie? Mă uit lung la el... Se uită la mine... 

- Mă recunoşti? 

- Îmi pari cunoscut dar nu ştiu de unde să te iau... 

Mai stau vreo zece secunde uitându-mă ca boul, până-mi pică fisa: Andrei!!!

Da, era Andrei! Colegul meu de bancă din gimnaziu. Într-a cincea, pentru că mă mutasem de la A la B, am tot fost schimbat dintr-o bancă în alta. Dar dintr-a şasea cred că am stat doar cu el. 

Nu îl mai văzusem de un car de ani. De vorbit, nici atât. L-am văzut prin Moreni acum vreo zece-doisprezece ani. Din fuga maşinii. Mă grăbeam şi nu am oprit. Am regretat apoi. Ştiam că e profesor de educaţie fizică prin Bucureşti. Mă gândeam că vor mai fi ocazii să dau peste el. O lună mai târziu am aflat că de fapt e în Canada şi venise doar o fugă în ţară. Asta e. M-am mulţumit cu veşti despre el de la Georgiana. Sora lui şi frizeriţa mea.  

Şi cum vă spun. A venit Andrei la fabrică să mă salute. Super-tare! Nu a putut să stea decât zece minute. Nici să stea jos nu a vrut. La prânz avea avion spre casă. Acum stă în Elveţia şi vine mai des pe aici. Mi se pare extraordinar că şi-a făcut timp să mă salute. Deabia aştept să-l revăd. I-am promis că data viitoare strâng câţiva colegi cu care să stăm la taclale. Aţi auzit, da?