Monte Zoncolan

Când am hotărât să mergem cu maşina la botez în Italia, în mintea mea aproape instantaneu s-a instaurat o idee (fixă). Să ajung şi pe Zoncolan. Mă gândeam iniţial că în portbagaj ar avea loc şi bicicleta dar am renunţat rapid la ea realizând câte avem de cărat. De fapt chiar ideea de a merge cu maşina în Italia tot din necesitatea de a căra mai multe bagaje - unele fragile iar altele voluminoase - s-a născut.

Aşa că m-am consolat cu ideea că voi ajunge în vârf cu maşina, o să fac o poză între indicatorul cu cei 1730 m altitudine şi monumentul de lângă el şi să-mi promit că data viitoare când voi urca pe Zoncolan o voi face pe bicicletă.

29 August 2013 dimineaţă. Luăm micul dejun la hotelul de lângă Goettlesbrunn unde înnoptăm de obicei când suntem în zonă, ne suim în maşină, setăm coordonatele pentru Monte Zoncolan şi plecăm.

Ieşim de pe autostradă spre Tolmezzo şi acolo văd că navigatorul mă îndrumă spre Sutrio. M-am bucurat. Când mă uitasem pe Google Maps văzusem că drumul preferenţial, venind dinspre autostradă, era cel prin Ovaro. Era practic căţărarea clasică şi cea mai grea spre vârf. Mă gândeam ca GPS-ul mă va duce tot pe acolo, voi urca frumos dinspre Ovaro şi voi coborî spre Sutrio. Şi ăsta chiar era planul când plecat-am de dimineaţă din Austria. Dar, după cum spuneam, m-am bucurat că am luat-o spre Sutrio pentru că ştiam că panta e mai "moale". Nici să omor maşina n-avea rost.

Las GPS-ul să mă ducă. Merg vreo 15 km după Tolmezzo. Ies spre stânga de pe şosea. Drumul începe să urce printr-o zonă unde abia dacă aveau loc să treacă două maşini una lângă alta. Apoi sunt îndrumat în stânga. "Drumul" era pavat şi lat cât o maşină. Case de o parte şi de alta. Urcăm în continuare, ieşim din sătuc, drumul devine asfaltat iar şi urcăm prin pădure. Drum abrupt. Şosea lată cât o maşină. Doar in serpentine ar fi putut trece două maşini una pe lângă alta. Mai mult de atât, drumul n-avea parapeţi.

GPS-ul spune că mai sunt 7,9 km până în vârf. Meli spune: "Dar chiar trebuie să mergem pe aici?" Parcă m-a lovit în moalele capului. Dar oricât mă durea trebuia să recunosc că ăsta era glasul raţiunii. O maşină n-avea ce căuta pe acolo. Am făcut câteva poze şi am plecat spre Florenţa.

Şi ca acea zi să fie ţinută minte după ce am trecut de Udine şi drumul se bifurca spre Trieste respectiv Veneţia, am rămas blocaţi. Autostradă închisă din cauza unei cisterne care a intrat prin parapeţi pe contrasens. Tot traficul deviat prin câteva sătuce între San Giorgio di Nogaro şi Latisana. Mers bară la bară. De fapt ce spun eu mers... Stat bară la bară. După primele cinci ore făcusem doar vreo opt kilometri. Dar a dat Dumnezeu şi după opt ore şi 29 km parcurşi (în loc de 22 pe autostradă) am scăpat şi am reuşit să reintrăm pe A4.

Revenind la Zoncolan. De când m-am întors am tot trăit cu sentimentul că ceva nu e în regulă. Că n-am luat-o eu pe unde trebuie. Aveam mult prea multe semne de întrebare. Aşa că m-a mâncat în cur şi m-am mai uitat o dată pe Google Maps. Şi ce realizează băiatul... Băiatul realizează că GPS-ul nu l-a dus spre Zoncolan prin Sutrio aşa cum a crezut, ci prin sătucul dinaintea lui. Priola! Futu-i! Futu-i! Futu-i! Asta e... 
Oricum un lucru e cert. Promisiunea-i promisiune. Data viitoare când ajung pe Zoncolan o voi face pe bicicletă.