Stupid people

Acum câteva zile Senay a pus pe Facebook status-ul "got the flu". Au trecut două ore şi postarea strânsese 6 like-uri. 

Vorba lui Brucan: Stupid people. Decât cu prieteni d-ăştia, mai bine un-friend...

Koi

Excepţie făcând primii ani de viaţă plus alţi câţiva răzleţi am avut întotdeauna măcar un acvariu. 

Că ele acvariile nu au fost întotdeauna pline, asta-i altă poveste. 

Pentru că mama a vrut să-mi mut acvariul de la fabrică, din cămăruţa în care-l ţineam până pe hol unde să fie vizibil și pentru că trei ancistruși într-un acvariu de 240 de litri sunt aproape invizibili (trebuie să știi unde să-i cauți), am decis să-l populez cu câțiva pești. Pești la care mă gândesc de câțiva ani. Pești koi. Carași japonezi. 

Bine, mie i-ar plăcea să am un iaz cu carași japonezi. Dar cel puțin deocamdată mi-e peste mână un astfel de vis. 

În fine, după cum vă ziceam. Ieri mi-am luat primii pești koi. Patru la număr. Plus un caras cometă de un roșu halucinant. 

Acum vom vedea peste 3-4 ani dacă va fi nevoie să construim un iaz pentru ei. Sau să facem un acvariu și mai mare. Sau să-i facem saramură. Glumesc desigur. Nici măcar nu sunt mâncător de pește. Dar mai e timp. Deocamdată mă bucur de ei așa cum sunt.

Muntele Roșu

Dacă fetele au plecat ieri în excursie cu școala, nu se putea ca eu să rămân acasă. Nu că nu s-ar fi găsit ce să fac și pe aici dar aveam alt plan. Aveam rămase nefăcute de anul trecut Transfăgărășanul, Branul și Muntele Roșu. Dar cum primele două erau prea departe ca să fiu acasă când se întorceau fetele a rămas Muntele Roșu. Așa că la șapte fără zece, când au plecat fetele spre școală, plecam și eu spre Măneciu. Aveam o teamă totuși. Se anunța furtună. Văzusem însă că abia spre ora 12 urma ca cerul să se acopere cu nori. Ca să fiu mai sigur am oprit mașina în apropierea mânăstirii Suzana și plecat-am spre Cheia - Muntele Roșu. Toate bune și frumoase doar că atunci când ieși de pe DN1A asfaltul repede se transformă în ... nici nu știu cum să-l numesc... drum de munte? forestier? asfalt efectiv mâncat de vreme... și de vremuri. Dar nu asta a fost principala mea preocupare. Doar voiam să mă pregătesc puțin și pentru Măcin și Maratonul Vinului. Am uitat să vă spun, pregătirea era cel de-al doilea motiv al ieșirii mele de ieri. Principala mea preocupare erau... urșii... Sădise Andronache în subconștientul meu acum vreo două săptămâni faptul că primăvara la munte ies urșii în căutare de mâncare. Or fi urși pe aici? Pădure. Nici picior de om la ora aia. Mașini nu cred că au trecut trei cât am urcat eu. Fii cu ochii în patru Răzvane. Fiecare foșnet, fiecare trosnet făcea ca capul meu să se întoarcă spre direcția respectivă. În fine, am ajuns sus. Până la gardul stației seismologice. Făcut poze și plecat înapoi. Ajuns iar la DN1A. Hai că ar mai fi timp. Să o iau și spre Brașov? Parcă am văzut pe Google maps că până la granița dintre județe se tot urcă. Ajuns la limita de județ. Hai, nu o iei și în jos? Ca să urci iar? Hai, că e timp! Hai încă 3-4 kilometri. Deja apar norii. Și uite așa, dus-întors, am ajuns la Suzana după 3 ore și 5 minute de pedalat. 54,20 km. Total urcare 1947 m. De ăștia din urmă sunt cel mai mulțumit. Plecat.

Ajuns acasă. Fetele încă la Ploieşti. Hai să mai ieşim şi cu bicicleta de șosea. Iedera totuşi m-am întors pentru că norii erau prea negri. Decizie bună pentru că la doar cinci minute după ce am ajuns în curte a început furtuna. Scurtă dar suficient cât să nu vrei să mai ieși. Dar nu avem medincinală? Ba da. Nu e penultima etapa din Il Giro? Ba da. Și atunci, ce mai aștepți? Nu mai aștept nimic. Sus pe ea. Fetele m-au gasit acasă completând cel de-al 101-lea kilometru al zilei. Gata. Suficient pe ziua de azi. Mă rog, ziua de ieri. 

Una peste alta, mă bucur pentru trei lucruri. Unu. Am tăiat unul din lucrurile de pe to-do list-ul de anul trecut. Doi. Am făcut un antrenament decent pentru concursurile care urmează (deși ca obiectiv, vă spun de pe acum, e să le termin întreg. Chiar și ultimului i se dă medalie de finișer). Și trei. A fost prima mea tură cu diferență de nivel de 2000 de metri. Și încă se mai putea dacă timpul o permitea.

Singurătatea

Singurătatea e singura maladie adevărată a omului.

Radu Beligan, Egoistul

Egoistul (partea a doua)

Hai că aseară am reuşit să văd Egoistul. A doua oară a fost cu noroc. Se pare că târgoviştenii iubesc teatrul mai mult decât ploieştenii. Pe ici pe colo au mai fost câteva scaune goale dar insuficiente pentru a pune în vreun pericol spectacolul. Prea multe nu am de spus. Mi-a plăcut. Merită văzut. Şi revăzut. Cât se mai poate.

The Corrs: What Can I Do

I haven't slept at all in days

It's been so long since we've talked

And I have been here many times

I just don't know what I'm doing wrong

What can I do to make you love me

What can I do to make you care

What can I say to make you feel this

What can I do to get you there

There's only so much I can take

And I just got to let go

And who knows I might feel better, yeah

If I don't try and I don't hope

What can I do to make you love me

What can I do to make you care

What can I say to make you feel this

What can I do to get you there

No more waiting, no more, aching

No more fighting, no more, trying...

Maybe there's nothing more to say

And in a funny way I'm calm

Because the power is not mine

I'm just going to let it fly...

What can I do to make you love me

What can I do to make you care

What can I say to make you feel this

What can I do to get you there

What can I do to make you love me

What can I do to make you care

What can I change to make you feel this

What can I do to get you there

And love me...love me....love me..

Once upon a time...

Se face aproape şapte seara. Reuşesc să ies cu bicicleta. Dacă tot nu m-am dus la concert, măcar atâta. La Arena Naţională s-au deschis porţile de acum două ore. Dacă aş fi avut timp, nu ar fi fost frumos să fac 101 kilometri? Sau un Little 15. Kilometri de căţărare mai mică? Ar fi fost frumos. Dar ne mulţumim si cu 42 de kilometri până-n Vârfuri şi înapoi.

Se face nouă. Dacă concertul tocmai a început hai să mă mai urc puţin şi pe medicinală. După o oră:

- Tata, care sunt în roşu şi care în albastru? 

- Probabil Benfica e în roşu şi Chelsea în albastru. Mai urmăreşte şi tu meciul şi îţi vei da tu seama.

Oare cum o fi la concert?

- Tata, ce e ăla op-side. 

- Off side. Off side. Şi îi explicăm şi conceptul de ofsaid. Însoţit de schiţe, ca să fie şi mai clar.

Ce s-o cânta acum? Dar hai să mă uit şi eu cu Ana la a doua repriză.

- ...

- Auzi tu... Dar de ce ţii cu "Steaua sau Petrolul"?

- Pentru că trebuie să ţii cu o echipă.

- Da. Dar de ce nu mai ţii cu Dinamo? Ţineai cu ei când erai mică.

- Dar ei nu mai joacă.

Întradevăr nu joacă. Dar se odihnesc. Se odihnesc pentru Liga Campionilor.

1-0 pentru Chelsea. Două secunde mai târziu:

- Ţin cu Chelsea! 

- Fată! 

- Ce! Am fost la Londra... şi mi-a plăcut oraşul...

Da. Sigur. 

Şi Depeche Mode sunt englezi. Cum o fi la concert?

Benfica egalează.

- O să ţin cu cei care câştigă. Îmi place să ţin cu câştigătorii.

- Sigur fată. Nici nu mă aşteptam la altceva.

Cum o fi la concert? S-o fi terminat?

Minutul 92. 2-1 Chelsea. 

- Tata!... Am făcut vreun pariu? 

- Mă omori fată. Hai, gata, la culcare!

Probabil că şi concertul s-a terminat. Cum o fi fost?  Poate mă duc să-i văd data viitoare...

A fost odată ca niciodată un băiţel. Licean grăsuţ care într-a zecea a descoperit Depeche Mode. Iar de atunci a rămas destul de fidel acestui gen de muzică. Nu purta pantaloni evazaţi (erau ei deja suficient de "evazaţi" în partea de sus), n-avea nici geacă de piele, dar a târşit o pereche de ciocate cu capse (cumpărată tocmai de la Ploieşti) o perioadă destul de lungă. Ani, cu siguranţă. Suflet de depeşar, ce mai...

Azi, din el nu a mai rămas prea mult. Nici adolescenţa. Nici obezitatea. Nici măcar ciocatele. Tot ce a mai rămas e dragostea faţă de muzica celor ce au grăbit moda muzicală a acelor vremuri. Şi a mai rămas ceva. O mână de prietenii dragi, sudate în vremurile în care mirosul de libertate plutea prin aer.

un Mai şi mai...

Sfârşit de Prier cu zarzări în floare. Şi vine Maiul. Şi mai parfumat. Da, Florarul. Cu al lui liliac revigorant. Cu ale lui flori de salcâm numai bune de făcut gogoşi. Şi să nu uităm de socul cel dulceag. Cu ale lui promisiuni de acid răsfăţ papilo-gustativ.

Ghiveci sătesc

După plimbarea de ieri am zis să ies și eu o tură mai scurtă azi. Planificasem să fac vreo 35-40 km dar în Ștubeie Tisa mi-am zis să o iau și spre Ulmet. Izvoru, Șuvița, Stătești. La jumătatea Ulmetului am zis să mă întorc și o iau și spre Cojoiu. Prin Vârfuri am decis să mă întorc doar să am timp să apuc să ocolesc puțin și prin Moșia Mică. Apoi și Șerbăneasa. Dar hai să o iau și prin Valea lui Dan. Bifat și Valea lui Dan. Acum, o iau și până-n vârf la Ogrea? De ce nu? Hai un mic ocol și prin Valea Mare. Și atunci, în Iedera, nu e păcat să merg și până-n cap la Ruda? Ba da... 

Ajuns acasă. Total 68.90 km. 2 ore și 36 minute. Completam în tabel și văd că am reușit ca săptămâna asta să fi ieșit zilnic cu bicicleta pe șosea. O-ho-hooo! Adevărată performanță. De când nu mi s-a mai întâmplat asta... Verifică! Din august 2010. De atunci și până acum absolut toate seriile săptămânale au fost întrerupte fie de o zi pauză, fie de o medicinală nocturnă. Frumos, n-am ce zice. Doar că acum sper să nu treacă încă trei ani până ce istoria se va repeta. Nu-i așa că sper bine?

Malurile

Hai că azi am trecut şi prin Malurile. După trei ture solo al căror mijloc coincidea cu locul în care se termina asfaltul în Ştubeie Tisa, azi împreună cu Gabi, Alex, Viorel, Claudiu şi Olimpiu am continuat drumul spre Pucioasa prin Malurile şi Glodeni. După asfalt urmează aproape șapte kilometri de forestier, destul de nasol combinat cu drum de ţară presărat cu pietriș. Ca profil: vreo trei kilometri de plat uşor în urcare, doi de urcare susţinută şi doi de coborâre. Asta până să dai din nou de asfalt în Pucioasa. Planul era ca din Pucioasa să o luăm spre Bezdead și să ne întoarcem pe Provița. Dar pentru că am cam întârziat atât cu plecarea cât și pe drum și nici nu voiam nici ca prânzul (de fapt soarele prânzului) să ne ardă pe biciclete ne-am întors pe Ulmet. Pentru că voiam totuși să adaug puțină lungime și diferență de nivel turei ăsteia, în Valea Lungă am ocolit puțin, în premieră, prin Moșia Mică și Valea Mare.

Ce să mai spun? Plimbare plăcută. Zonă superbă. Iar dacă drumul ar fi fost complet asfaltat puteam spune că a fost o ieșire perfectă.

Ar mai fi ceva de spus. Gabi mi-a făcut un compliment. Compliment care trebuie scris undeva. Și unde altundeva decât pe blogul propriu și personal pot să o fac?

Pe Ulmet, Claudiu zice: Răzvane, ai plămâni? Am, răspund. La care Gabi, spre Claudiu: Există o diferență. Răzvan are Excel. M-a apucat râsul. Se referea la tabelul în care știa că-mi țin evidența kilometrilor parcurși. Puțin peste 6700 anul ăsta. 6700 and counting.

Minivacanțiene

Acum vreo trei săptămâni tot număram zilele până începea mini-vacanţa combinată: 1 Mai & Paşti. 1-6 Mai. Şase zile libere. Şase zile fără să mă gândesc la nebunia din fabrică. Şase zile să mă relaxez, să-mi limpezesc creierii, să mă odihnesc. Mini-vacanța e pe terminate dar hai să vă povestesc câte ceva din ce am făcut zilele astea.

Prima zi. Plecat dis-de-dimineaţă. Spre mare. Plimbat Ana prin Constanţa. Farul genovez, Cazinoul, Moscheea, vizitat Acvariul şi Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie. Prânz la Pizza Hut. Plimbare pe malul mării şi inerenta vizită în satul de vacanţă.

Ziua a doua. Trezit şi mai devreme. Special pentru răsăritul de soare. Mic dejun, scurtă plimbare pe plajă, delfinariu, plecat spre casă.

Ziua a treia. Prea multe nu am făcut. Am stat prin jurul casei... Pe la biserică... Apropo de biserică... Ca în fiecare an de Vinerea Mare le-am dus pe Meli şi babi să aprindă lumânări la cimitirul de la Diţeşti. Mamă ce personaje pestriţe se pelerinau dinspre Strada Franceză spre biserică. Băieţi, tinerei, îmbrăcaţi casual, tricouri mulate, cămăşi satin, bermude, pantaloni trei sferturi... you name it... Dar fetele... Fetele îi eclipsau. Mamă, ce toalete! Ce voaluri, ce volane, ce culori, care mai de care mai țipătoare, că doar ne ducem la biserică. Ce imprimeuri leopard... Ce rochițe mulate... Ca să ni se vadă și șuncile și chiloţii...  Ce să mai... Trebuie să le vezi. Te uiți și rămâi trăznit. Chiar mă gândeam că ar fi extrem de interesant de făcut un proiect cu toaletele celor care se duc să treacă pe sub masă. Dar cum să-l faci? Cum să faci fotografii fără să se prindă țiganii? Că jogging prin sat nu prea am chef să fac.

Ziua a patra. Două evenimente principale. Să le luăm cronologic. Primul. Trezit iar foarte devreme și plecat cu bicicleta. Trei ore și 20 minute mai târziu, plus trei reprize de ploaie, eram înapoi acasă. 73 km și cele mai interesante trei cățărări care se pot face pe șosea pe o rază de 20 km în jurul Moreniului. Provița cu ale ei pante de 30%, Cojoiu, mai dificilă prin prisma lungimii și apoi Ulmetul cu ale lui porțiuni de 20%. Toate cele trei cățărări într-o singură plimbare. 3 în 1. Cel de-al doilea eveniment. Mini-reuniunea cu prietenii din liceu. La inițiativa lui Răducu s-au prezentat acasă la el următorii: Alina cu dirigu', Raluca cu Adi, Meli și subsemnatul. Trei ore de taclale foarte plăcute. Plus niște mici, bomboane și prăjituri care au întrerupt pe la ora șase postul pe care îl țineam de două zile. Dar cum ziceam, a fost o revedere foarte plăcută. Și acum, amintindu-mi frânturi din ea, nu pot evita apariția unui zâmbet pe figură.

Ziua a cincea. Prima zi de Paște. Ca de obicei, o zi mai lejeră. Venit iepurașul la Ana. Mers la biserică. Mâncat. Puțină bicicletă și cam atât.

Ziua a șasea. După un somn record de aproape 12 ore (chiar nu știu când s-a mai întâmplat asta), vecin cu leșinul, am fost o fugă la Ploiești să revedem The Croods apoi între câteva runde de bicicletă magnetică făcut-am o tură pe Valea Lungă - Ștubeie Tisa - atât cât ține asfaltul. 

Cum spuneam, minivacanța-i pe terminate. De ce să nu recunosc că astăzi deja mă gândeam la ce va urma mâine. La serviciu. Începusem să-mi fac griji despre nebunia ce mă așteaptă. Dar toate acestea s-au risipit în momentul în care întorcându-mă cu bicicleta prin Valea Mare am văzut un amărât deplasându-se în cârje. În acel moment am realizat cât de norocos sunt. Norocos că sunt sănătos și pot merge pe bicicletă într-o zi însorită, cu un cer albastru și nori pufoși deasupra capului, înconjurat de dealuri și păduri de un verde aproape ireal. Norocos că îmi pot permite escapade de o zi la mare. Norocos că am o familie care mă iubește. Norocos că am prieteni, prieteni buni, cu care pot sta la taclale și alături de care îmi pare rău că timpul trece așa de repede. Viața e frumoasă. De ce să ne facem griji? Hai să luăm problemele așa cum sunt și vedem cum le rezolvăm.